„Și ziaristul este un creator”

Uniunea Națională pentru Progresul României (UNPR) prin senatorul ei Haralambie Vochițoiu, a anunțat, astăzi, într-o conferință de presă, că  a depus la Senat o propunere legislativă care vizează completarea art. 1 din Legea nr. 8/2006, astfel încât şi jurnaliștii să beneficieze, în anumite condiţii, de o indemnizaţie de 50% din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii.

Iniţiatorul proiectului arată, în expunerea de motive: „Având în vedere că în Hotărârea Guvernului nr. 1650/2006 a fost omisă creația jurnalistică, Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România s-a adresat Academiei Române, care, prin președinții ei academicienii Eugen Simion și Răzvan Teodorescu, au opinat că actul jurnalistic, publicistic din presa scrisă și cea audiovizuală constituie act de creație a jurnalistului, când produsul jurnalistic este de calitate și respectă Codul deontologic al profesiei de jurnalist. Calitatea actului de creație jurnalistică, conform acelorași opinii a secțiilor  Academiei Române, poate fi stabilită numai de Uniunea de profil a breslei, adică Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, pe baza criteriilor de ordin estetic și deontologic”.

Prin acest proiect de lege dorim să completăm legea nr. 8/2006, lege care dă dreptul celor asiguraţi în sistemul public de pensii, dar care sunt şi membri ai uniunilor de creaţie, să primească o indemnizaţie de 50%, dar nu mai mult de două salarii minime pe economie, din pensia care li se cuvine în baza asigurării în sistemul public de pensii. În 2006, ziariştii pe nedrept, au fost uitaţi în acea înşiruire din lege. (…) Noi susţinem ca şi ziariştii, cei care îşi câştigă pâinea din presă scrisă sau audiovizuală, fiindcă şi actul dvs. este unul de creaţie, merită această indemnizaţie, mai ales că mulţi lucrează în baza unor contracte de autor. (…) Şi ziaristul este un creator”, a spus Vochiţoiu.

Astfel, senatorul UNPR propune introducerea unui nou alineat în articolul 1 care să stipuleze: „În înţelesul legii, prin uniuni de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică se înţelege persoanele juridice române de drept privat, fără scop patrimonial, din domenii precum cel al creaţiei muzicale, interpretative, cinematografice, literare, arhitecturale, teatrale, jurnalistice şi al artelor plastice, care sunt recunoscute ca fiind de utilitate publică”. Senatorul UNPR a adăugat că banii necesari acordării indemnizaţiei amintite vor proveni de la bugetul asigurărilor sociale.

Invitat la conferința de presă organizată la Senat, Benone Neagoe, secretarul general al Uniunii Ziariștilor Profesionişti din România, a explicat că respectiva indemnizaţie de 50% din pensia cuvenită poate fi aplicată creatorilor care au o vechime în presă de cel puţin 15 ani, o vechime de cinci ani într-o asociaţie, un cazier curat, dar şi plata taxelor la zi. Benone Neagoe a estimat că prin această completare a legii, circa 300-350 de ziariști pensionari, membri ai UZPR, a căror pensie medie este de aproximativ 1200 de lei, vor beneficia de prevederile Legii nr. 8/2006, ca o reparație morală pe care o așteaptă de mai bine de 6 ani.

UZPR

AŞTEPTÂND CHEMAREA…

Pe doamna Ileana-Lucia Floran o ştim toţi ca fiind o prezenţă activă în viaţa culturală a Orăştiei, ca scriitoare de admirabile poezii filozofice, de romane şi de proză scurtă, apreciate în ţară şi peste hotare, unde este colaboratoare la publicaţii de anvergură, ca editoare de cărţi şi reviste, ca organizatoare de concursuri de creaţii literare, dar şi ca cetăţean implicat în viaţa urbei.
De aceea, descoperindu-i acum alte valenţe, aprecierile asupra acestui volum de poezii al Domniei Sale le voi începe citând o strofă din poetul persan Omar Khayyam, în care ne regăsim cu aspiraţiile, cu neliniştile şi cu limitele fiinţei umane:

„Dincolo de pământ şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
Şi cerul şi infernul sunt în tine!”

Citindu-i poeziile din acest volum, cunoaştem alte faţete ale personalităţii ei complexe, în care metaforicul cer al împlinirii şi al bucuriei, din volumele anterioare, e devansat de confruntările cu infernul efemerului, al fragilităţii fiinţei umane, al vulnerabilităţii vieţii şi al confruntării cu veşnicia morţii.
Un asemenea volum, cu încărcătură ideatică şi forţă poetică, nu se putea naşte decât în urma unui seism sufletesc, care i-a pulverizat liniştea şi bucuriile poetei, ceea ce Gottfried Benn afirma cu ani în urmă: „…nu există poezie mare care să nu fie expresia unică, inimitabilă, a unui cutremur sufletesc”.
Competenta prefaţă şi prezentare a volumului, semnată de Domnul Daniel Marian, dezvăluie calităţile poematice şi profunzimile ideatice ale poeziilor. Eu voi încerca să punctez succint elemente care mi-au atras atenţia şi care să trezească interesul pentru această carte.
Împinsă neaşteptat de brutal în caruselul unor situaţii şi trăiri cumplite, soţia supravieţuitoare şi-a convertit stările sufleteşti în poezie, devenită leac al supravieţuirii, stimulându-i efortul de a înţelege sensurile de nepătruns ale existenţei noastre, pendulând între zvârcolire neputincioasă şi cugetare meditativă, între nostalgia trecutului luminos şi pustiirea prezentului nebulos, între asumarea responsabilă a continuităţii şi temerile incertitudinilor care îi hărţuiesc singurătatea. Cine a parcurs acest iad al despăţirii de partenerul de viaţă înţelege nevoia poetei de a-şi oblădui rănile sufleteşti prin cuvânt, încercând să-şi găsească echilibrul necesar continuării existenţei.
Titlul volumului se descifrează pe parcurs, precum în poezia „Nu pot să risc”: „Trec tiptil/ printr-un deja vu/ şi simt cum mă urmăresc/ propriii mei ochi”. Este evidentă relaţia emoţională între EU-ul subiectiv al poetei şi REALITATEA care o provoacă. Expresia din limba franceză tălmăceşte CE A VĂZUT şi CE A TRĂIT, trecute prin filtrul simţirii şi al conştiinţei poetice, devenind o platoşă a supravieţuirii. Ileana-Lucia Floran recunoaşte că „poezia vindecă” (Ţipăt de fum), iar „ Iubirea/ din cufărul amintirilor” e vindecătoare când „Colind aduceri-aminte/, iar întâmplări simple/ devin sărbători,/ care ţâşnesc din calendarul vechi,/ cu zilele rupte/… iar demonii singurătăţii/ mă ispitesc cu o depresie…/ Singură poezia mă susţine în cuvinte” (În cuvinte). Magia cuvântului purtător de gând şi trăire însufleţeşte balsamul creaţiei şi de aceea poeta mărturiseşte că „Aparţine cuvântului”.
Convingerea scriitoarei că Moartea se împleteşte cu Viaţa în dangătul clopotelor, care „nu bat doar a sărbătoare”, ne îndeamnă să conştientizăm condiţia noastră trecătoare pe acest pământ, în care orgoliile şi egoismul steril, dorinţa de glorie şi de putere ne umbresc bucuriile, încât uităm că toţi ne vom pierde cândva în anonimatul veşniciei: „Albit de-aritmice coşmaruri,/ inventezi universuri paralele/ în care te înscăunezi/ cu focul încrederii/ sau abdici/ înainte de a deveni/ un zero absolut”(Ofrandă).
Incertitudinea destinului şi enigma sfârşitului care ne înghite sunt metaforice concluzii filozofice topite în versuri de intensă vibraţie: „ Nu ştie nimeni/ când ne vom opri/ şi ne vom aşterne sălaş/ vremelnic/ pentru vreme de iarnă./ Nici ninsorile ne le ştie nimeni./ Vin când vor… (Ninsoarea care nu mai vine).
Limita compasiunii sincere a celor din jur şi povara neînţeleasă a singurătăţii sunt surprinse cu nuanţată discreţie poetică: „Mi-e teamă/ de bezna din zâmbetul lumii/ în care mă simt aruncată/ cu de-a sila./ Durerea mea/ oricum nu are leac,/ iar pustiul/ dintre zilele escaladate/ cu atâtea eforturi,/ se păstrează intact/… Cine mi-ar plânge fremătările?” (Cine?). Şi adevărat este că, oricât ne-ar încuraja semenii, în asemenea drame rămânem singuri, cu durerile şi cu abisurile noastre sufleteşti.
Temerile şi disperările care stăpânesc sufletul poetei se circumscriu unor metafore şi personificări de mare forţă sugestivă, prin cuvinte din acelaşi câmp semantic, precum: „mal înflorit de angoase, cărare de spaime, frigul din mine, m-ascunde depărtarea” etc. Apreciem semnificaţia majusculei, care potenţează în profunzime înţelesul cuvintelor-cheie, precum: „Cuvântul, Moartea, Viaţa, Poezia” etc.
Poeta pendulează între disperare („Mi-e sălbatic de dor/ să-mi fie bine”- Sălbăticie) şi speranţă („Aştept/ să cadă primul strop de soare” – 22 septembrie), încercând să se echilibreze prin reînvierea bucuriilor simple ale copilăriei, precum împodobirea bradului de Crăciun, mirosul de pâine coaptă, mireasma îmbietoare a cozonacului şi vraja colindelor de altădată, dispărute odată cu părinţii şi bunicii.
În tensiunea unui autentic zbucium sufletesc, Ileana-Lucia Floran îşi asumă ipostaza aşteptării, convinsă că reîntregirea cuplului este posibilă doar prin chemarea celui plecat către cel rămas: „ Rămân aici/ şi-ţi aştept chemarea” ( De-acum mă numesc aşteptare)
Nesupusă canoanelor poeziei clasice, fără rimă, dar armonizându-se într-un ritm interior grav, poeziile acestui volum o promovează pe scriitoarea Ileana-Lucia Floran între poeţii care au dat literaturii române opere de mare valoare, dezvăluind cititorului taina marilor adevăruri ale vieţii şi morţii, în vibraţii lirice răscolitoare, de mare intensitate sufletească.

Livia Fumurescu

déjà vu de Ileana-Lucia Floran

Este un mare privilegiu și o imensă bucurie să vorbesc despre un Om Frumos, un purtător de lumină, un slujitor al cuvântului, o Doamnă a scrisului românesc, de care mă leagă o aleasă prietenie. Cuvintele mele, poate, or să fie prea sărace pentru a exprima tot ce gândesc eu despre Ileana-Lucia Floran, fiindcă despre ea este vorba. Născută în locuri care mustesc de cultură, într-o familie de intelectuali, crescută după principii sănătoase de viață și credință, a fost dăruita de Dumnezeu cu știința și puterea de a folosi frumos cuvântul, de a-i da valoare, de a-i pune aripi și a-l lăsa să zboare către noi, cititorii.
De o frumoasă simplitate, care nu face decât să-i dea noblețe, eruditul Om, cu un suflet ce aduce bucurie în jur, este un model, un reper, care ne împarte din preaplinul inimii ei, frumosul. Nu este numai atât, ea este ca o spirală de lumină, care ocupă un spațiu amplu al culturii, fiind și editor.
Volumul de versuri déjà vu este unul cu totul și cu totul special: este un omagiu adus soțului ei drag, care, pentru o vreme, a plecat dintre noi. Versurile parcă au fost o premoniție a ceea ce urma să se întâmple. Este o piatră de hotar între două vieți, înainte și după plecarea perechii ei dragi, un déjà vu, un pod între insulele Diomede ale sufletului ei, peste o mare de dureri și de lacrimi.
Pentru cine, poate, nu știe despre aceste insule, vi le prezint în câteva cuvinte. Sunt două insule, pe două continente diferite: America și Asia și firește, în două țări diferite: USA și Rusia. Sunt acolo unde se întâlnește vestul cu estul, la o distanță de doar patru kilometri. Între aceste insule, este linia internațională de schimbare a datei. Datorită diferenței de fus orar, deși sunt atât de aproape una de alta, este o diferență de aproximativ 24 de ore între ele. De aceea, una din insule are data de ieri și cealaltă, data de azi. Oamenii circulă între insule pe un aproape permanent pod de gheață, în zonă fiind temperaturi foarte scăzute.
Ileana își poartă durerea în tăcere, cu demnitate și decență, dar sufletul îi plânge în tulburătoare versuri. Cartea aceasta este strigatul ei mut. Mi-a mărturisit că majoritatea versurilor le-a scris anul trecut, când Paul a fost plecat în stațiune. S-a simțit singură și i-a dus dorul. N-a știut atunci că totul a fost o premoniție a ceea ce urma să se întâmple, că o despărțire temporară se va transforma într-o lungă despărțire.
Vreau să vă povestesc o legendă. Am citit-o în cartea lui Danion Vasile, ,,Cartea nunții” și este ca o ,,definiție” a unei căsnicii creștine, în armonie. Se spune că într-o țară frumoasă și foarte îndepărtată, viețuiau vulturii aurii. Acești vulturi aveau pene de aur, dar numai pe câte o aripă: masculii pe aripa dreapta, iar femelele pe aripa stângă. An de an, după ce le creșteau puii, plecau într-o ultimă călătorie, spre Muntele Liniștii, unde se întâlneau cu strămoșii lor, plecați în alte lumi. Într-un an, oprindu-se să se odihnească, oamenii i-au prins și le-au tăiat aripile cu penele de aur. Unii se târau pe pământ, alții încercau să zboare, dar finalul era același, mureau după o vreme, fără să ajungă la Muntele Liniștii. Sprijinindu-se unul pe altul, stând aproape unul de altul, doi vulturi au simțit că prind puteri și, la început, au încercat să fâlfâie din aripi și apoi au reușit să se înalțe la cer și să zboare. După ei, alți vulturi s-au înălțat la cer, perechi, perechi, zburând spre Muntele Liniștii. De jos, corpurile lor, foarte apropiate, dădeau impresia că sunt niște cruci zburătoare, ce se îndreptau spre Muntele Liniștii. Îmi place mult legenda și pot spune că Ileana și Paul au avut o căsnicie armonioasă, asemănătoare cu legenda aceasta.
Poezia Ilenei ne poartă discret, în universal sufletului ei frumos, lăsându-ne să prindem câte o geană din lumina înțelegerii, ne oferă bucatele de suflet, prinse în acest mănunchi de versuri.
Zoe Dumitrescu Bușulenga, un munte de cultură și de modestie, care la sfârșitul vieții a viețuit la mănastirea Văratec și s-a călugarit sub numele de maica Benedicta, spunea despre poezie ca ,,echivalează aproape cu o rugăciune” și ,,ține de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei umane”.
Și unele dintre poemele Ilenei, parca au o notă de rugăciune. Aproape că o auzim murmurând în șoapte. Cu o pioșenie vizibilă, îi simțim lacrimile curgându-i. Aceste versuri sunt candele ce luminează un drum. Am extras câteva versuri, care exprimă sentimentele Ilenei, un fel de pregustare a poemelor ei, pe care vă recomand cu căldura să le citiți cu mintea și mai ales cu sufletul.
Sunt ,,stană de piatră” în ,,singurătate” ,,îmi topesc tristețile și merg până la capătul zorilor, doar pentru a fi parte din inima ta” (Capatul zorilor).
,,Sunt un eu chinuit., lăsat în urmă, pe un mal înflorit de angoase” (Și încă era dimineață”).
,,Nu mai am curajul de a cerși îndurare” și ,,sunt la capătul anotimpului”. ,,Stângăcie și dezastru”, ,,carare de spaime” (Un biet sfert de oră)
,,Propria viață mă șantajează”, ,,idei fără miez, ciudate și inutile”, ,,ca o pendulă cu capul în jos”. ,,Derutant, totul devine inutil” (Inutila creație).
În poezia Dincolo de vreme, vremuri…, spune: ,,Nu doar degetele-mi sunt amorțite, ci și sentimentele”.
Cu o tristețe nemărginită, afirmă în poezia Septembrie: ,,Mi-am pierdut tăcerile./ Scriu pe file de apă cuvinte grele, încărcate de singuratate”. ,,Nu-mi pot purta crucea/ O susțin doar, într-un echilibru aparent.” Totuși, speranța o face să spuna: ,,Aștept să cadă primul strop de soare”.
De-acum mă numesc așteptare, poezia de pe copertă, este sfâșietoare. Este perla cărții. Parcă își ceartă iubitul, reproșându-i că a lăsat-o în urmă ,,cu ochii scrijeliți de osânda secetei”. Își aminteste de râul pe care-l treceau împreună, simbolic vorbind, ,,căutând aripi de îngeri”, acum, nemaifiind nimic. O metaforă covârșitoare. ,,Cuvinte nespuse”, ,,stinse în ochi”, ,,într-un prezent devenit, amăgitor trecut.” Ne tulbură simțirile până la lacrimi, cu afirmația: ,,Rămân aici și-ți aștept chemarea”.
Ne vorbește cu profunzime, despre trecerea timpului, care ,,mi-a lăsat doar umbre albe pe tâmple”. Se simte ,,exilată într-o umbră”, cu ,,insomnii” și se întreabă ,,de ce-o fi plecat soarele?” ,,Frică”, ,,frig”, ,,alerg dureros”. ,,Cerul mi-alunecă printre gene la tot pasul, iar dorul mă săruta inocent.” (Depărtare)
Parcă nici cuvintele nu-s mai întregi, fără perechea ei, ,,se ascund printre jumătăți de adevăruri”. Toate sunt jumătăți. Foarte sugestiv spune că celelalte jumătăți, ,,le-aș fi căutat cu tine” (Jumătăți de cuvinte)
Ne vorbeste despre sufletul ei, care ,,nu este de vânzare”, ,,parte de lumină la veghea îngenuncherii”, ,,picătura lui de alb, îți va îmbujora și ție însuflețirea”. Și parcă îl cheamă: ,,Vino să ne-așternem umbrele sub același zâmbet ca întâia oara”. (Picatura de alb)
Dezarmată, dar totuși împăcată cu ce i-a dat Dumnezeu, prezintă urcușul spre trecerea spre veșnicie și concluzionează: ,,Până și moartea ține de viață”. (Ține de viață)
Gânduri disperate este poezia în care, folosind metafore bine alese, își prezintă zbuciumul sufletesc, gândurile, lacrimile, sufletul ,,schilodit”, dar ,,îmbogățit” de credință, ,,înțelepțit”, chiar dacă chipul acela de lut, parcă și-l pierde și încearcă să evadeze.
Toată cartea se raportează la trei lucruri: credință, iubire și speranță, ca o treime a ei, de suflet. Toate poemele se rotesc în jurul Omului Drag, stâlpul familiei, pe care după plecarea lui, inima Ilenei îl transforma într-o coloană a infinitului, ce se înalță la cer și-i redeschide calea spre vesnicie.
Tristețea revărsată, o ,,înfășoară în tăcere” și pustietate și viața ei strigă:,,Mi-ar trebui o vestă anti-disperare!” (Fără sfârșit)
Dorințele se transformă în ,,cenușă”, viața trece ca un ,,firișor de nisip fierbinte și ostenit, vestind întunecarea”, nici nu mai are puterea să se răzvrătească. (Văpăi de viață)
Amintindu-și de vremuri când curcubeele erau ale lor, trecute vremuri, se roagă să o învețe să-și desprindă privirea de noapte, ,,să te urmez în cadență firească”, exprimându-și dorința: ,,Mi-e sălbatic de dor să-mi fie bine!” (Sălbăticie)
Este foarte greu să simți ce simte un om când pierde persoana dragă. Noi afirmăm că simțim, dar nu ai cum să simți atât de profund acest sentiment. În Cântec de zâmbet, ne vorbeste despre ,,drumul” până la ,,însângerare” și apoi, cu mare neputință, își îndulceste inima cu ,,fărâmi de nectar”, luptându-se cu ,,morile de vânt”, exprimându-și mila pentru cei ce ,,nu înțeleg cum poți să râzi de amăgiri”.
Timpul a devenit ,,tern” fără perechea dragă. Timpul, parcă ,,pictat pe buze și înfipt în trup”, îți deschide cale”, dar timpul este nemuritor, ,,doar dacă și numai dacă, e îngemănat cu tine”. Cât de frumos!
Apogeul este în poezia, Ultima zi de sarbatoare. Clopotul este cel ce marchează greaua trecere, marea pierdere și spune: ,,Clopotul nu bate doar de sărbătoare”.
Timp, așteptare, iluzii, amăgiri și dorul absolut, toate prinse în versuri alese. Suntem ,,pietre fluide”, deci, o amăgire c-am fi puternici; suntem niște navetiști între trecut și viitor, ,,umbre ale cuvintelor rostite odinioară”.
Poeta se gândește la o recompunere a eului prin poezie, acum simțindu-se doar o jumătate, cealaltă jumătate pierzând-o. Chiar și în vers, poate fi doar o jumătate. Existența, devenirea, trufia eliberatoare”, până la urmă, sunt prinse în ,,lucruri inevitabile” (Nașterea)
Idei într-o continuă mișcare, ca într-un vis al ,,absurdului pământesc”, ies din ,,ascunzișul” ,,nemuririi”, le urmează spre ,,dorul absolut”. (Idei trecătoare)
Ileana încearcă să găsească putere să-și facă ordine în viață, să se reconstruiască, dar constată că este ,,victimă vie în propria moarte”. (Încrâncenarea ochilor închiși)
Cuvinte, însingurare, neuitare, parcă toate venite din ancestral, ,,din limba maternă”. Timpul devine ,,străin”, ,,tăceri”, ,,inocență”, ,,gustul lacrimilor”, ,,frustrate de lipsa curcubeului”. Până la urmă, Ileana transformă poezia parcă într-un balsam și spune: ,,Poezia vindecă”. (Țipăt de fum)
În viață poți să ,,ai încredere”, să ,,abdici” și să devii un ,,zero absolut”, din cauza iubirii, ,,din cufărul amintirilor lăsate în urmă”. Amintirile frumoase, sunt transformate în sărbătoare, iar poezia îi dă puterea să trăiască, să se reinventeze… ,,singură poezia mă susține în cuvinte”. (În cuvinte)
Poeta se simte ca ,,umbra unui melc”, ce-și duce povara simplității, temându-se de prea multă liniște, într-un labirint ,,invadat de visele unei păpuși fără suflet”. (Păpușa)
Un zbor fără putința de a coborî în ,,neprihănire”, sentimente ,,devorate”, ce te lasă ,,pustiit, neputincios” și ,,neiertator”. (Rutina)
,,Peste mine s-au prăbușit toate luminile neaprinse încă”. (Balans prematur)
Rămâne în picioare după viscolul nins, în ,,amurgul chinuit de hohote disperate”, dar ,,disperat de tristă”. (Sunt doar palidă)
În ,,Aparență”, prezintă cumva drumul în viață: pruncia, zbaterile se transformă în orizont și aparține cuvântului. Cu mare tristete, spune că durerea ei ,,nu are leac”, că se simte ,,aruncată” în lume, escaladează zilele cu efort, pustietate. ,,Ce rost ar mai avea să-mi rup oasele și să mi le transform în frunze?/ Cine mi-ar plânge freamătările? (Cine?). Rezultă inutilitatea de a se plânge.
Un amestec de deznădejde și speranță, de reînnoire, dar din păcate, trupurile rămân goale și concluzia este ,,Nu se mai poate muri.”
În poezia Un decembrie al amintirii, poeta își invocă tatăl și-l întreabă cu atâta tandrețe, dacă-și amintește de minunata ei copilărie.
În poezia Nu mai am nevoie, Ileana mărturisește că dorește să-și ,,recupereze timpul rătăcit în afara ei”. Se poate lipsi de timp, metaforic vorbind, și gândul i se îndreaptă spre credință, spre cer, să devină ,,adevăr absolut”, departe de ea, îmbrățișată fiind de ,,lumina patimașă a veșniciei”.
Are senzația că a mai trecut ,,pe aici”, ,,am mai simtit dezlegarea, m-am mai bucurat de imaterial” și parcă-și gaseste liniștea. ,,Trec tiptil printr-un déjà vu și simt cum mă urmăresc propriii mei ochi” (Nu pot sa risc)
Marele Vasile Voiculescu spunea: ,,Ajută-mă, Doamne, să nu mă fac tarabă/ Și-n orice poezie, oricât de slabă,/ Să-nchin un strop de Dumnezeu”. Tot la fel procedeaza și Ileana. Gândul o duce la faptul că noi oamenii, parcă n-am fi de aici sau poate nici nu existăm, locuim o vreme în trupuri grele, de lut, până suntem ,,rechemați acasă”. Sunt versuri profunde, o introspecție sufletească unică, cuvinte vii, vibrante, despre iubire, viață, credință, zbateri și moarte.
Îi multumim Ilenei pentru că ne face părtași la trăirile ei și-i urăm să bată clopotele a bucurie și să se înalțe curcubee de fericire în sufletul ei. Cu siguranță, privindu-ne din ceruri, și Paul spune acum același lucru.
Concluzia este ca viața-i viață și poezia, poezie. Niciodată viața nu poate fi o metaforă.

Adriana Tomoni