Din Ordinea tăcerilor în Zbor neîntrerupt

Din incertitudinea spaţiilor care trec prin timp, se desprinde un înţeles care, spre folos, cu zbateri fierbinţi din prea chibzuire a momentului facerii şi desfacerii tuturor lucrurilor care chiar n-au încotro decât să fie însele. Deodată din experimental trecând pe unde se trece, se poate ajunge la exponenţial, chiar astfel dacă nu şi altfel…
„În inimă/ mi-a crescut/ un măr roşu,/ coborât dintr-un vis/ ce se plimba desculţ/ prin cerul de deasupra mea.// Ca-ntr-o rugăciune/ fără cuvinte/ îmi promit/ să-l dăruiesc,/ celor ce au nevoie/ de speranţă,/ ca pe-un leac,/ redescoperit cu răbdare,/ într-o ploaie/ ce schimbă toate formele de relief.// Voi mai păstra/ un timp/ seminţele/ pentru cineva,/ care va avea nevoie/ de dragoste.” (Mărul din inima mea).
Cum e să trăieşti, de la real la fantastic tangent hipnotic, mergând chiar dacă trebuie în oricare sens până şi invers, oricum lateral de întovărăşirea unui drum care ar fi fost de ajuns dar nu e… Mărul acela ştiut de păcătos a stat îndeobşte la facerea lumii precum şi la prăbuşirea ei cât de inoportună, dar şi pe atât de benefică spre evoluţie inerentă.
Iar dacă îmi place o exprimare ca o necesară, chiar binecuvântată, lacrimă pe un ochi care se vede el pe el deopotrivă cu a vedea lumea însăşi. De unde şi până unde; de când şi până când; de cum – de asta.
Odată ca niciodată doar, mi s-a mai întâmplat să aleg/ culeg dintr-o carte, o singură creaţie; de data asta e prima scrisă în carte şi dacă rămân la ea, înseamnă că vreau, pentru că există în acel fel neprefabricat, e aşa cum e, pentru că astfel trebuie să fie!
Aici e iubire, aici e începutul şi mijlocul unei fericite întâlniri omeneşti şi dincolo de asta dacă mai poate fi orice altceva. Întrepătunderile ideatice se reculeg în noua formulă care le este dată. A fi desculţ exact prin cer, e mare lucru. A fi într-atât de discret încât să nu se ştie dragostea, e mai mult decât aş fi crezut cândva. Iar dăruirea de sine merge dincolo de imaginitativ, deplin se simte ceea ce tocmai se întâmplă.
E bine câtă vreme să fie. Voi îndrăzni să-mi respect ideea de start înaintea celei grăbite în pagină… De aceea: „Printre/ sufletele frământate/ de îndoieli,/ departe,/ către ultimul rând,/ stă sufletul meu/ înfometat,/ stins de orice culoare,/ gata să capituleze/ în toate bătăliile/ pe care le poartă/ cu uşile ferecate/ şi durerile,/ ce i-au smuls şi ultima picătură/ de toamnă.// Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând,/într-o ordine desăvârşită,/ ca un pluton de execuţie/ şi-şi întind/ acuzator/ mâinile osoase/ către sufletele muribunde/ ce-şi ţin timid,/ aripile în mâini,/ sufletul meu/ înţelege taina/ arsă prin tămâie,/îşi scutură tatuajele/ nemiloasei constrângeri a torturii/ şi cântă/ un psalm de veşnică iubire/ ce înconjoară tăcerile,/ le strică fără milă ordinea/ şi le alungă/ înafara timpului,/ unde n-o să le iubească nimeni.”
Atât fac… reiniţializez două versuri: „… Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând…”
„Zbor întrerupt” ar putea fi, tot ce ar putea fi, încununarea aripilor aduse din eventual obişnuit zbor mărunt în superbă eternitatea zborului, până în esenţa stând exact în ideea sa: „Puteam să zbor,/ Zburam în fiecare vis,/ în fiecare vers/ şi ceea ce-mi plăcea/ cel mai mult la tine/ era/ că mă însoţeai întotdeauna./ Mi-erai alături/ şi-ţi simţeam fâlfâitul aripilor/ şi zâmbetul/ ce-mi ardea obrajii/ sărutându-mi-i./ Spaţiul/ ne cuprindea în braţele sale/ spiralate/ şi ne susţinea/ în tăcerea perfectă din jur,/ ce mirosea a mere/ întinse spre cer ca ofrandă/ a simplităţii dragostei./ Ştiu că tu mai zbori încă,/ dar eu am căzut/ şi m-am înfipt în pământul reavăn/ dintr-un alt zâmbet de timp.”
Faptul că nu am spus până acum, a fost intenţionat – pentru ca voi s-o recunoaşteţi singuri pe Ileana-Lucia Floran, de astă dată în frumoasa „Jumătate de măr/ Mezzo mela”.

Daniel Marian

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.