GÂNDURI INTERZISE de Ileana-Lucia Floran

Precum frunzele galben-ruginii ale toamnei, împrăştiate pe coperta volumului de versuri „Gânduri interzise” (Editura Emma, Cluj-Napoca, 2015), de Ileana-Lucia Floran, aşa se învăluie gândurile şi trăirile poetei în versurile încărcate de nostalgii, regrete şi suferinţe, vibrând în fiorul iubirii, care transcede spaţiul şi timpul. Autoarea, copleşită de puternice stări emotive, se confesează, limpezindu-ne vârtejuri ale subconştientului reflexiv, meditând asupra unor teme şi motive reluate şi amplificate, precum iubirea, destinul, trecerea timpului, singurătatea etc. Poate de aceea, titlul plachetei sugerează gândurile specifice acelora care trec peste puntea suspinelor în tăceri şi sfâşieri lăuntrice doar de ei ştiute.

Trăirile sufleteşti pendulează între însingurarea, percepută dureros şi fericirea trecută, adâncind drama suferinţei celui rămas, după aspirarea în Veşnicie a partenerului: „Pustiul ăsta/ care mă înghite zilnic,/ gând cu gând,/lacrimă cu lacrimă,/dor cu dor…/Şi totuşi,/…am găsit o sămânţă rămasă/ de la începuturi/ şi m-am gândit – iar-/ la tine.” („Gânduri interzise”– p.59). În căutarea echilibrului, poeta developează momente ale fericirii de altădată: „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi, torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele.”  Aspiraţia comică spre descoperirea identităţii e zădărnicită de pericolul înstrăinării fiinţei „prin ochii căreia/ timpul curge/în sens invers.” (Străina– p. 13).

Febra de altădată a iubirii protectoare („în neodihnă,/ iar clipele/ chemau alte clipe/ şi zilele alte zile/ într-un şir ce părea/ nesfârşit”) e potolită  în aparenta linişte a ninsorii, declanşând tristeţi şi temeri („Şi-am plâns/ Şi m-am temut”) , atenuate de „o iubire uitată şi regăsită” imaginar (Efemer – p.15), ca un balsam tămăduitor de tonica speranţă a reîntâlnirii în neant cu cel iubit: „Mi-e bine să sper/ c-o să te regăsesc/ la capătul depărtării,/la fel ca în trecut” (Mi-e bine – p. 29).

Neostoita dorinţă de iubire e influenţată de grăbita trecere a timpului, care estompează bucuriile fireşti, sugerate de metaforicele culori ale vieţuirii: „ Mi-e timpul prea strâmt,/ nu-mi mai ajung zilele/ şi nu le mai găsesc hotarul/…şi mi se face dor de culoare,/ de lumea cu flori şi tandreţe,/ de tine, de mine/ de chipurile noastre vii…” (Dor de culoare – p.57). Ireversibila curgere a timpului este percepută „coborând tot mai adânc/ în sufletele noastre”, fiindcă „ face şi desface/ anotimpuri/, sfinţeşte/ temeliile pure/ ale veacurilor” şi ne subjugă mereu.” (Mereu – p. 59)

Precum poetul latin Vergiliu topeşte realitatea în personificare („Fugit ireparabile tempus”- Timpul zboară fără întoarcere), Ileana-Lucia Floran concentrează ideea timpului în imaginea înşelătoare a pomilor văzuţi din goana maşinii,  alergând parcă invers: „Clipele trec,/ iar eu nici nu le văd/…ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge invers./…S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri – p.61)

Greşeli sau neglijenţe din fericita vreme a cuplului hărţuiesc sufletul, îndemnându-l să ceară iertare: „ Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor.” (Neodihnă – p. 7). Teroarea culpei declanşează un neîndurător proces de conştiinţă, în încercarea de a înţelege dimensiunea neîncrederii în triumful sorţii: „ Deşi nu cred în soartă,/ o simt uneori/ triumfând/…m-a trădat/ sau eu i-am sfâşiat/ aripile/ ignorând orice măsură?” (Măsură – p. 21). Uneori, trăirea e proiectată cosmic, precum apropiata eclipsă de lună, sugerând amplitudinea dorinţei şi emoţiile aşteptării, mocnind sub cenuşa vremii: „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani/…ne vor înfiora sufletele…” (Eclipsă de lună – p.11).

Metafore inedite sugerează explozia gândurilor („Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint…”- precum sentimentele) şi palpitaţiile haotice ale suferinţei („ceasul meu bate/aritmic…glasul mi se pierde,/ părtaş la durere”), în timp ce „Peste mine,/ cad umbrele amintirilor”(Amintiri albe– p.17).

O comparaţie diafană sugerează viabilitatea iubirii mereu încrezătoare, optimistă :„Am visat/ un zâmbet alb,/ ca o rochie de dantelă/ vie/ ce vorbeşte despre năzuinţe./O poveste de dragoste/ ce vibrează între/ pereţii unei inimi/…Viaţa e o trecătoare îngustă/ printre pustiiri./ De-o parte înaltul iubirii,/ de cealaltă hăul tristeţii.” În această parte, poezia reflexivă cu implicaţii filozofice conjugă intuiţia personală cu ideea abstractă şi cu concretul, sugerând antonimic posibilele faţete ale vieţii: înaltul şi hăul (Zâmbet – p.19).

Subconştientul şi raţionalul se împletesc, completându-se, poeta explorând o concretă, iar alteori o abstractă, paletă de itinerarii afective: „Te voi alege pentru totdeauna,/amestecându-te/ cu / apa, focul şi pământul/…îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/…deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii” (Semn – p.25). Adevărata iubire depăşeşte hotarele efemerului, fiind o componentă a vieţuirii celui rămas ca să ducă apăsătorul jug al singurătăţii: „Ochii mei/ trăiesc din clipe trecute,/ dar vii,/ ce se amestecă, se aprind,/ plâng şi râd/…Deşi ai plecat,/am rămas/… iubire în iubire,/ într-o rugă continuă”. (Clipe – p.43).

Uneori, suferinţa personală a poetei se metamorfozează într-un proces spectaculos, proiectându-se într-o armonie universală: „… curgerea pământului/ nu mi se pare zadarnică./ Schimbarea cenuşii în leac/ îmi mai dă/ o nesperată şansă” (Curgerea pământului – p.45).

În cele 33 de poezii ale acestui volum, peisajul sufletesc al scriitoarei, confruntată cu infernul efemerului, e guvernat de nelinişti şi de temeri, axate mai ales pe descumpănire în faţa singurătăţii, a realităţilor înconjurătoare, salvându-se oarecum prin forţa regeneratoare a fericirii de altădată. Suportul iubirii, în largă accepţiune, împletind speculativul şi raţionalul, se regăseşte în mai multe poezii: „Fără iubire,/ suntem doar/ chipuri palide … Iubirea/ e unicul nostru/ echilibru.” (Echilibru – p.35). De aceea, ideea că oamenii sunt „numai imagini… zvonuri… visând la Pasărea Phoenix” se regăseşte în variantele neînţelegerii şi suferinţei: „Rostim mereu/ aceeaşi litanie a timpului/ şi sângerăm, străini/ pe ţărmuri pustii, înconjurate / de vorbe goale/ pe care nu le mai înţelegem…” (Imagini – p.68). Adevărul biblic din Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13 („… rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”) se regăseşte într-o formă concisă în ultima poezie a plachetei: „Deşi plâng,/ strig cu trufie: – Dragostea nu va fi/ înfrântă niciodată!” (Durere – P.71).

Poeta îşi dozează trăirile în versuri albe, care nu se supun canoanelor prozodiei clasice, având dispunere inegală, asamblându-se însă în structuri metrice inovatoare şi armonioase, slujind ideii promovate cu subtilitate şi cu recurenţă. Complementare fondului ideatic sunt ilustraţiile foarte reuşite, sugestive pentru conţinutul poeziilor, prin care talentata Ileana-Lucia Floran se opreşte asupra fiinţei umane, a întregului şi a părţilor componente (insistând asupra mâinilor, a palmelor împreunate, a degetelor, purtătoare de mesaje) sau a plantelor şi a unor contururi stilizate, în care concentrează o interesantă viziune asupra lumii înconjurătoare.

 

Livia Fumurescu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.