Pe urmele semnelor, pe calea înţelesului, cu neodihnă în zbaterea timpului

Fie că e vorba de orbitoare stea, de dreaptă lumină ori de magnificul dor străpungând părelnica penumbră… Ceea ce e sigur, iubirea există ca o condiţie definitorie pentru a călăuzi trecerea mai departe. Iubirea fiind nesfârşirea în sine, odată atins de ea ai armura aceea pentru a învinge împotrivirile sorţii. Drumul e întotdeauna la pasul tău atunci când mersul îţi e îndeletnicirea firească. E drumul prin zâmbete deopotrivă cu lacrimi, e ducerea memoriei spre noile ei înfăţişări multe nebănuite, neştiute dar care vor prinde viaţă în neaşteptat bun augur.

Ar fi de dorit să parcurgem aceste superbe „Amintiri albe”, pentru a ne putea da seama de esenţa şi de amplitudinea sâvârşirii şi desăvârşirii clipelor prinse-nzăuate-n lanţul vieţii… „Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint/ care-a înconjurat pământul/ de atâtea ori,/ încât a pierdut şirul./ Uneori,/ ceasul meu bate/ aritmic,/ ochii mi se zbat/ între ziduri schimbătoare,/ iar glasul mi se pierde,/ părtaş la durere./ Alteori,/ străbat veacuri/ într-o pală de vânt/ şi-mi fulgeră dragostea/ sub pleoape,/ netedă şi timidă,/ ca o primenire,/ iar gândurile îmi rămân întregi,/ fără salturi,/ fără goluri,/ fără irosiri deşarte,/ stoluri gureşe, care/ mă bat pe umăr/ cu aripile lor, muncite de zbor,/ Peste mine,/ cad umbrele amintirilor/ atât de albe, încât/ devin transparente.”

Atât de mult apropiată spectacolului uimitor al binecuvântatelor renaşteri, este însă de conceput şi de acceptat cum din când în când „Străina” îşi face loc în spiritul liber pe care îl ştim prea bine la Ileana-Lucia Floran… „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi,/ torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele./ Dar steaua mea/ m-a alungat/ Şi m-am pierdut printre lacrimi/ albe şi ostenite/ atâţia ani, încât/ m-am transformat într-o străină,/ prin ochii căreia/ timpul curge/ în sens invers.”

Într-adevăr întotdeauna se găsesc „Gânduri interzise” nefiind tocmai la îndemână, dar care transpar într-un ocol până la o încercuire a neliniştii cu propria fiinţă. Desigur că liniştea nu-şi are rostul, ar fi doar pe placul ideii de inerţie. În arderea simţurilor până la sublimare se regăseşte vraja poeziei fără de care eu chiar cred că nu se poate. Poezia întâmplându-se cu mult dincolo de cuvinte, într-o tresărire a lor care ştie să învăluie subtil sufletul.

Chiar şi atunci când emoţia adusă de o „Eclipsă de lună” dă alte contururi lumii, se cheamă că tot trăire de preţ este şi încă mai mult de atât, sunt cântărite minunăţiile de la minus la plus certitudini venind din multele îndoieli… „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani,/ vor creşte din sunete/ şi chiar dacă/ vor părea/ doar o toană copilărească,/ ne vor înfiora sufletele/ purifindu-ni-le.// Mai sunt trei zile/ până/ vom înţelege semnele.”

Există de-adevăratelea un semn suprem, pentru simplul fapt că trebuia să existe, acolo şi atunci când reperele îl cer ca pe un înainte-mergător: „Te voi alege pentru totdeauna,/ amestecându-te/ cu/ apa, focul şi pământul/ şi/ mi te voi incrusta/ în fiecare gând/ cu vorbe ştiute/ dintr-o simplă privire./ Îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/ pe semnul meu din naştere/ desenat de soară/ deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii.” (Semn).

Un răgaz într-o amplă confruntare cu realitatea, îl regăsesc în inevitabila chiar pe deplin  dorita „Neodihnă”: „Sufletul tău începuse/ să lase în trecut durerile/ şi să înflorească/ netulburat/ în izbăvirea timpului.// Dar eu, tocmai eu/ ţi-am umillit clipa/ şi te-am ignorat/ fără glas,/ sfâşiindu-ţi sinele/ necules din uitare.// Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor!”

Incertitudinea este cea mai omenească stare pe care-o întâlnim în graba noastră, de multe ori chiar ne confundăm cu ea… „Clipele trec,/ iar eu nici nu le mai văd,/ sunt doar un decor,/ ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge în sens invers./ Drumul meu e/ împotriva timpului/ care se chinuie de ani buni/ să mă ia cu el/ până departe,/  la porţile izvoarelor/ ce seacă în răstimpuri,/ când dragostea e doar/ în adâncul inimii mele.// S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri).

Cu încredere însă, îndoiala trebuie lăsată deoparte, în amarul ei. Sunt lucruri care merită, cum ziceam, mergerea/trecerera mai departe!… Iar poezia este modalitatea existenţială prin care se poate!!

 

 

Daniel Marian, decembrie 2015

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.