Lumină răsturnată

DSC03737

Foto: Maria Toma-Damșa și Ileana-Lucia Floran, Deva, 18 septembrie 2015

 

12010535_947332258663291_1489823212811385796_o

Lumină răsturnată, cel mai recent volum de poezii al Ilenei-Lucia Floran, vibrant prefațat de către poeta Adriana Tomoni, a apărut tot la editura poetei, în 2015 și are un titlu incitant și paradoxal.

„Lumină răsturnată” se vrea un simbol reușit, investigând – cu maturitate și dramatism – existența, această efemeră, dar mereu surprinzătoare existență generatoare de cele mai neașteptate și șocante ipostaze.

Concepute subiectiv, poemele dezvăluie un „eu liric” complex, pendulând între realitate și iluzie, între eternitate și efemer, între osândă și libertate, între întuneric și lumină, dar o „lumină răsturnată”.

Prima poezie dă și titlul volumului și o autodefinește metaforic pe poetă: „Trăiesc într-o zi de ieri/ și respir printr-o lacrimă/ neatinsă de vremelnicie”. Chiar dacă viața ei „și-a pierdut […] culorile/ și s-a transformat/ într-o ciudată iluzie, optimismul se revarsă, în final – simulând perspectiva – pentru că „osânda”, chiar dacă i „s-a lipit de pleoape”, nu i „le-a putut închide”, obligând-o, doar, să trăiască, desigur temporar, „în alb-negru”, într-o „lumină răsturnată” spre gri, pe o cale de mijloc.

Eul liric se refugiază în „păpădiile răsărite din gânduri”, în „utopia albastră a noilor zile” și, deși din „floare/ încărcată de lumina soarelui” devine „o umbră” efemeră, nu se prăbușește, își ia „viața înapoi” (Dincolo de lumea mea). Conștientizând eternitatea naturii și efemeritatea omului care pendulează între aceste două stări, chiar dacă e conștient de trecerea ireversibilă a timpului odată cu „numărătoarea inversă” (Un exercițiu simplu), pendulează „între acolo și aici” (Echilibru în oglindă), între trecut și viitor (Perfecțiune).

Urmează o suită de incertitudini privind „adevărul”, „masca prieteniei”, singurătatea, dar eul liric alimentat benefic de „amintiri” și sprijinindu-se „de/ libertatea nesfârșită” nu a căzut (Poate), pentru că „urma dragostei/ din suflet” nu se poate șterge cu ușurință (Întrebare retorică), pentru că, deși „lumina se stinge,/ spectacolul începe” (Spectacolul), pentru că numai aparent „cuvintele devin mute” (Pedeapsă), ele pot exprima „obrazul unui lac de munte”, „curiozitatea umbrelor” (Tăcere), „aerul strămutat de o sferă/ căzută în vidul întunecat/ al lumii” (Până la capăt), dovedind că „există mereu un loc sacru/ ce rămâne gol” (Povară).

Cuvinte sunt, însă, miracolul „ce-alunecă pe lângă Calea Lactee”, pentru a putea „atinge timpul” (Inevitabil), face posibilă strângerea în brațe a unui „colț albastru de cer” smuls „din amintiri”.

Singurătatea, încă necicatrizată, nu cedează tentației de a răspunde drumurilor care strigă: „rămân în covalescență,/ căutând viitorul/ prin ochii trecutului” (Tăcere).

Optimismul transpare din poemul Ploaie de stele, exprimând voința de revenire a eului liric, dorința de recunoaștere, prin repetarea verbului „aș vrea” și prin enumerație: „să fac ceva ce n-am făcut niciodată”, „să fiu cum n-am fost niciodată”, „să ajung unde n-am ajuns niciodată”, încât la strigătul „moarte”, „porțile vieții […] se deschid/ politicoase…”.

Speranța se configurează temeinic, recuperând „puterea/ rătăcită…”, „ca o victorie”, „ca o reușită” (Ceva din mine), pentru că „Zilnic încerc/ să-mi salvez visele/ din colțul meu de viață” (Colț), poeta mai acordându-și o Șansă pe care „o s-o pun undeva, deoparte,/ s-o am pentru zile negre”.

Este momentul din care decide: Nu mai privesc înapoi: „Am decis să mă îndrept/ prin vară, spre curcubeu,/ pentru a regăsi culorile/ și-a alunga negrul…”, „…am început să conviețuiesc/ cu suferința/ fără a-mi dori libertatea”. O dată cu trecerea timpului, eul liric dobândește Înțelepciune, pentru a aștepta „aripile protectoare/ ale îngerului alb/ ce mă îmbrățișează”; acesta se reconstituie între ieri și mâine,/ între ce a fost și ce va fi”, pentru că „nu e prea târziu” (Prea târziu), fiindcă urmează O nouă zi, în care „simți că/ nu mai există scăpare”, „nu-ți mai poți vinde sentimentele…”.

Ultima piesă a volumului, O jumătate de surâs, dă măsura unei perspective mai luminoase: „Sunt mai aproape/ de lumină”, „norii s-au rătăcit/ printre amintiri”, iar sufletul mi-a devenit senin…”.

Alături de metafora „luminii răsturnate” („lumina soarelui”, „lumina dimineții”, „fereastra întunecată”, „lumina firavă”, „lumina se stinge”, „curiozitatea umbrelor”, „lumina fiecărui cuvânt”, „lumină leneșă”, „ploaia de stele”, „înghițind lumină”), poeta valorifică la nivel superior motivul dorului (Mi-e dor) și motivul oglinzii în poemele Echilibru în oglindă („oglinda din colț”, „oglinda răsturnată”) și în Șoapte fără viață. („Dincolo de oglindă nu sunt eu./ Sunt doar/ cele patru puncte cardinale,/ dezorientate și nesigure”).

Lirica Ilenei-Lucia Floran încălzeșete inimile, inspiră optimism, mobilizează spiritul și oferă dorite speranțe într-o lume agresată permanent de nevroze de războaie „reci” sau calde, de disperare, într-un fatal timp al globalizării.

 

Maria Toma-Damșa
membră a USR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.