Din Ordinea tăcerilor în Zbor neîntrerupt

Din incertitudinea spaţiilor care trec prin timp, se desprinde un înţeles care, spre folos, cu zbateri fierbinţi din prea chibzuire a momentului facerii şi desfacerii tuturor lucrurilor care chiar n-au încotro decât să fie însele. Deodată din experimental trecând pe unde se trece, se poate ajunge la exponenţial, chiar astfel dacă nu şi altfel…
„În inimă/ mi-a crescut/ un măr roşu,/ coborât dintr-un vis/ ce se plimba desculţ/ prin cerul de deasupra mea.// Ca-ntr-o rugăciune/ fără cuvinte/ îmi promit/ să-l dăruiesc,/ celor ce au nevoie/ de speranţă,/ ca pe-un leac,/ redescoperit cu răbdare,/ într-o ploaie/ ce schimbă toate formele de relief.// Voi mai păstra/ un timp/ seminţele/ pentru cineva,/ care va avea nevoie/ de dragoste.” (Mărul din inima mea).
Cum e să trăieşti, de la real la fantastic tangent hipnotic, mergând chiar dacă trebuie în oricare sens până şi invers, oricum lateral de întovărăşirea unui drum care ar fi fost de ajuns dar nu e… Mărul acela ştiut de păcătos a stat îndeobşte la facerea lumii precum şi la prăbuşirea ei cât de inoportună, dar şi pe atât de benefică spre evoluţie inerentă.
Iar dacă îmi place o exprimare ca o necesară, chiar binecuvântată, lacrimă pe un ochi care se vede el pe el deopotrivă cu a vedea lumea însăşi. De unde şi până unde; de când şi până când; de cum – de asta.
Odată ca niciodată doar, mi s-a mai întâmplat să aleg/ culeg dintr-o carte, o singură creaţie; de data asta e prima scrisă în carte şi dacă rămân la ea, înseamnă că vreau, pentru că există în acel fel neprefabricat, e aşa cum e, pentru că astfel trebuie să fie!
Aici e iubire, aici e începutul şi mijlocul unei fericite întâlniri omeneşti şi dincolo de asta dacă mai poate fi orice altceva. Întrepătunderile ideatice se reculeg în noua formulă care le este dată. A fi desculţ exact prin cer, e mare lucru. A fi într-atât de discret încât să nu se ştie dragostea, e mai mult decât aş fi crezut cândva. Iar dăruirea de sine merge dincolo de imaginitativ, deplin se simte ceea ce tocmai se întâmplă.
E bine câtă vreme să fie. Voi îndrăzni să-mi respect ideea de start înaintea celei grăbite în pagină… De aceea: „Printre/ sufletele frământate/ de îndoieli,/ departe,/ către ultimul rând,/ stă sufletul meu/ înfometat,/ stins de orice culoare,/ gata să capituleze/ în toate bătăliile/ pe care le poartă/ cu uşile ferecate/ şi durerile,/ ce i-au smuls şi ultima picătură/ de toamnă.// Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând,/într-o ordine desăvârşită,/ ca un pluton de execuţie/ şi-şi întind/ acuzator/ mâinile osoase/ către sufletele muribunde/ ce-şi ţin timid,/ aripile în mâini,/ sufletul meu/ înţelege taina/ arsă prin tămâie,/îşi scutură tatuajele/ nemiloasei constrângeri a torturii/ şi cântă/ un psalm de veşnică iubire/ ce înconjoară tăcerile,/ le strică fără milă ordinea/ şi le alungă/ înafara timpului,/ unde n-o să le iubească nimeni.”
Atât fac… reiniţializez două versuri: „… Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând…”
„Zbor întrerupt” ar putea fi, tot ce ar putea fi, încununarea aripilor aduse din eventual obişnuit zbor mărunt în superbă eternitatea zborului, până în esenţa stând exact în ideea sa: „Puteam să zbor,/ Zburam în fiecare vis,/ în fiecare vers/ şi ceea ce-mi plăcea/ cel mai mult la tine/ era/ că mă însoţeai întotdeauna./ Mi-erai alături/ şi-ţi simţeam fâlfâitul aripilor/ şi zâmbetul/ ce-mi ardea obrajii/ sărutându-mi-i./ Spaţiul/ ne cuprindea în braţele sale/ spiralate/ şi ne susţinea/ în tăcerea perfectă din jur,/ ce mirosea a mere/ întinse spre cer ca ofrandă/ a simplităţii dragostei./ Ştiu că tu mai zbori încă,/ dar eu am căzut/ şi m-am înfipt în pământul reavăn/ dintr-un alt zâmbet de timp.”
Faptul că nu am spus până acum, a fost intenţionat – pentru ca voi s-o recunoaşteţi singuri pe Ileana-Lucia Floran, de astă dată în frumoasa „Jumătate de măr/ Mezzo mela”.

Daniel Marian

GÂNDURI INTERZISE de Ileana-Lucia Floran

Precum frunzele galben-ruginii ale toamnei, împrăştiate pe coperta volumului de versuri „Gânduri interzise” (Editura Emma, Cluj-Napoca, 2015), de Ileana-Lucia Floran, aşa se învăluie gândurile şi trăirile poetei în versurile încărcate de nostalgii, regrete şi suferinţe, vibrând în fiorul iubirii, care transcede spaţiul şi timpul. Autoarea, copleşită de puternice stări emotive, se confesează, limpezindu-ne vârtejuri ale subconştientului reflexiv, meditând asupra unor teme şi motive reluate şi amplificate, precum iubirea, destinul, trecerea timpului, singurătatea etc. Poate de aceea, titlul plachetei sugerează gândurile specifice acelora care trec peste puntea suspinelor în tăceri şi sfâşieri lăuntrice doar de ei ştiute.

Trăirile sufleteşti pendulează între însingurarea, percepută dureros şi fericirea trecută, adâncind drama suferinţei celui rămas, după aspirarea în Veşnicie a partenerului: „Pustiul ăsta/ care mă înghite zilnic,/ gând cu gând,/lacrimă cu lacrimă,/dor cu dor…/Şi totuşi,/…am găsit o sămânţă rămasă/ de la începuturi/ şi m-am gândit – iar-/ la tine.” („Gânduri interzise”– p.59). În căutarea echilibrului, poeta developează momente ale fericirii de altădată: „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi, torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele.”  Aspiraţia comică spre descoperirea identităţii e zădărnicită de pericolul înstrăinării fiinţei „prin ochii căreia/ timpul curge/în sens invers.” (Străina– p. 13).

Febra de altădată a iubirii protectoare („în neodihnă,/ iar clipele/ chemau alte clipe/ şi zilele alte zile/ într-un şir ce părea/ nesfârşit”) e potolită  în aparenta linişte a ninsorii, declanşând tristeţi şi temeri („Şi-am plâns/ Şi m-am temut”) , atenuate de „o iubire uitată şi regăsită” imaginar (Efemer – p.15), ca un balsam tămăduitor de tonica speranţă a reîntâlnirii în neant cu cel iubit: „Mi-e bine să sper/ c-o să te regăsesc/ la capătul depărtării,/la fel ca în trecut” (Mi-e bine – p. 29).

Neostoita dorinţă de iubire e influenţată de grăbita trecere a timpului, care estompează bucuriile fireşti, sugerate de metaforicele culori ale vieţuirii: „ Mi-e timpul prea strâmt,/ nu-mi mai ajung zilele/ şi nu le mai găsesc hotarul/…şi mi se face dor de culoare,/ de lumea cu flori şi tandreţe,/ de tine, de mine/ de chipurile noastre vii…” (Dor de culoare – p.57). Ireversibila curgere a timpului este percepută „coborând tot mai adânc/ în sufletele noastre”, fiindcă „ face şi desface/ anotimpuri/, sfinţeşte/ temeliile pure/ ale veacurilor” şi ne subjugă mereu.” (Mereu – p. 59)

Precum poetul latin Vergiliu topeşte realitatea în personificare („Fugit ireparabile tempus”- Timpul zboară fără întoarcere), Ileana-Lucia Floran concentrează ideea timpului în imaginea înşelătoare a pomilor văzuţi din goana maşinii,  alergând parcă invers: „Clipele trec,/ iar eu nici nu le văd/…ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge invers./…S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri – p.61)

Greşeli sau neglijenţe din fericita vreme a cuplului hărţuiesc sufletul, îndemnându-l să ceară iertare: „ Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor.” (Neodihnă – p. 7). Teroarea culpei declanşează un neîndurător proces de conştiinţă, în încercarea de a înţelege dimensiunea neîncrederii în triumful sorţii: „ Deşi nu cred în soartă,/ o simt uneori/ triumfând/…m-a trădat/ sau eu i-am sfâşiat/ aripile/ ignorând orice măsură?” (Măsură – p. 21). Uneori, trăirea e proiectată cosmic, precum apropiata eclipsă de lună, sugerând amplitudinea dorinţei şi emoţiile aşteptării, mocnind sub cenuşa vremii: „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani/…ne vor înfiora sufletele…” (Eclipsă de lună – p.11).

Metafore inedite sugerează explozia gândurilor („Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint…”- precum sentimentele) şi palpitaţiile haotice ale suferinţei („ceasul meu bate/aritmic…glasul mi se pierde,/ părtaş la durere”), în timp ce „Peste mine,/ cad umbrele amintirilor”(Amintiri albe– p.17).

O comparaţie diafană sugerează viabilitatea iubirii mereu încrezătoare, optimistă :„Am visat/ un zâmbet alb,/ ca o rochie de dantelă/ vie/ ce vorbeşte despre năzuinţe./O poveste de dragoste/ ce vibrează între/ pereţii unei inimi/…Viaţa e o trecătoare îngustă/ printre pustiiri./ De-o parte înaltul iubirii,/ de cealaltă hăul tristeţii.” În această parte, poezia reflexivă cu implicaţii filozofice conjugă intuiţia personală cu ideea abstractă şi cu concretul, sugerând antonimic posibilele faţete ale vieţii: înaltul şi hăul (Zâmbet – p.19).

Subconştientul şi raţionalul se împletesc, completându-se, poeta explorând o concretă, iar alteori o abstractă, paletă de itinerarii afective: „Te voi alege pentru totdeauna,/amestecându-te/ cu / apa, focul şi pământul/…îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/…deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii” (Semn – p.25). Adevărata iubire depăşeşte hotarele efemerului, fiind o componentă a vieţuirii celui rămas ca să ducă apăsătorul jug al singurătăţii: „Ochii mei/ trăiesc din clipe trecute,/ dar vii,/ ce se amestecă, se aprind,/ plâng şi râd/…Deşi ai plecat,/am rămas/… iubire în iubire,/ într-o rugă continuă”. (Clipe – p.43).

Uneori, suferinţa personală a poetei se metamorfozează într-un proces spectaculos, proiectându-se într-o armonie universală: „… curgerea pământului/ nu mi se pare zadarnică./ Schimbarea cenuşii în leac/ îmi mai dă/ o nesperată şansă” (Curgerea pământului – p.45).

În cele 33 de poezii ale acestui volum, peisajul sufletesc al scriitoarei, confruntată cu infernul efemerului, e guvernat de nelinişti şi de temeri, axate mai ales pe descumpănire în faţa singurătăţii, a realităţilor înconjurătoare, salvându-se oarecum prin forţa regeneratoare a fericirii de altădată. Suportul iubirii, în largă accepţiune, împletind speculativul şi raţionalul, se regăseşte în mai multe poezii: „Fără iubire,/ suntem doar/ chipuri palide … Iubirea/ e unicul nostru/ echilibru.” (Echilibru – p.35). De aceea, ideea că oamenii sunt „numai imagini… zvonuri… visând la Pasărea Phoenix” se regăseşte în variantele neînţelegerii şi suferinţei: „Rostim mereu/ aceeaşi litanie a timpului/ şi sângerăm, străini/ pe ţărmuri pustii, înconjurate / de vorbe goale/ pe care nu le mai înţelegem…” (Imagini – p.68). Adevărul biblic din Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13 („… rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”) se regăseşte într-o formă concisă în ultima poezie a plachetei: „Deşi plâng,/ strig cu trufie: – Dragostea nu va fi/ înfrântă niciodată!” (Durere – P.71).

Poeta îşi dozează trăirile în versuri albe, care nu se supun canoanelor prozodiei clasice, având dispunere inegală, asamblându-se însă în structuri metrice inovatoare şi armonioase, slujind ideii promovate cu subtilitate şi cu recurenţă. Complementare fondului ideatic sunt ilustraţiile foarte reuşite, sugestive pentru conţinutul poeziilor, prin care talentata Ileana-Lucia Floran se opreşte asupra fiinţei umane, a întregului şi a părţilor componente (insistând asupra mâinilor, a palmelor împreunate, a degetelor, purtătoare de mesaje) sau a plantelor şi a unor contururi stilizate, în care concentrează o interesantă viziune asupra lumii înconjurătoare.

 

Livia Fumurescu

Pe urmele semnelor, pe calea înţelesului, cu neodihnă în zbaterea timpului

Fie că e vorba de orbitoare stea, de dreaptă lumină ori de magnificul dor străpungând părelnica penumbră… Ceea ce e sigur, iubirea există ca o condiţie definitorie pentru a călăuzi trecerea mai departe. Iubirea fiind nesfârşirea în sine, odată atins de ea ai armura aceea pentru a învinge împotrivirile sorţii. Drumul e întotdeauna la pasul tău atunci când mersul îţi e îndeletnicirea firească. E drumul prin zâmbete deopotrivă cu lacrimi, e ducerea memoriei spre noile ei înfăţişări multe nebănuite, neştiute dar care vor prinde viaţă în neaşteptat bun augur.

Ar fi de dorit să parcurgem aceste superbe „Amintiri albe”, pentru a ne putea da seama de esenţa şi de amplitudinea sâvârşirii şi desăvârşirii clipelor prinse-nzăuate-n lanţul vieţii… „Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint/ care-a înconjurat pământul/ de atâtea ori,/ încât a pierdut şirul./ Uneori,/ ceasul meu bate/ aritmic,/ ochii mi se zbat/ între ziduri schimbătoare,/ iar glasul mi se pierde,/ părtaş la durere./ Alteori,/ străbat veacuri/ într-o pală de vânt/ şi-mi fulgeră dragostea/ sub pleoape,/ netedă şi timidă,/ ca o primenire,/ iar gândurile îmi rămân întregi,/ fără salturi,/ fără goluri,/ fără irosiri deşarte,/ stoluri gureşe, care/ mă bat pe umăr/ cu aripile lor, muncite de zbor,/ Peste mine,/ cad umbrele amintirilor/ atât de albe, încât/ devin transparente.”

Atât de mult apropiată spectacolului uimitor al binecuvântatelor renaşteri, este însă de conceput şi de acceptat cum din când în când „Străina” îşi face loc în spiritul liber pe care îl ştim prea bine la Ileana-Lucia Floran… „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi,/ torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele./ Dar steaua mea/ m-a alungat/ Şi m-am pierdut printre lacrimi/ albe şi ostenite/ atâţia ani, încât/ m-am transformat într-o străină,/ prin ochii căreia/ timpul curge/ în sens invers.”

Într-adevăr întotdeauna se găsesc „Gânduri interzise” nefiind tocmai la îndemână, dar care transpar într-un ocol până la o încercuire a neliniştii cu propria fiinţă. Desigur că liniştea nu-şi are rostul, ar fi doar pe placul ideii de inerţie. În arderea simţurilor până la sublimare se regăseşte vraja poeziei fără de care eu chiar cred că nu se poate. Poezia întâmplându-se cu mult dincolo de cuvinte, într-o tresărire a lor care ştie să învăluie subtil sufletul.

Chiar şi atunci când emoţia adusă de o „Eclipsă de lună” dă alte contururi lumii, se cheamă că tot trăire de preţ este şi încă mai mult de atât, sunt cântărite minunăţiile de la minus la plus certitudini venind din multele îndoieli… „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani,/ vor creşte din sunete/ şi chiar dacă/ vor părea/ doar o toană copilărească,/ ne vor înfiora sufletele/ purifindu-ni-le.// Mai sunt trei zile/ până/ vom înţelege semnele.”

Există de-adevăratelea un semn suprem, pentru simplul fapt că trebuia să existe, acolo şi atunci când reperele îl cer ca pe un înainte-mergător: „Te voi alege pentru totdeauna,/ amestecându-te/ cu/ apa, focul şi pământul/ şi/ mi te voi incrusta/ în fiecare gând/ cu vorbe ştiute/ dintr-o simplă privire./ Îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/ pe semnul meu din naştere/ desenat de soară/ deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii.” (Semn).

Un răgaz într-o amplă confruntare cu realitatea, îl regăsesc în inevitabila chiar pe deplin  dorita „Neodihnă”: „Sufletul tău începuse/ să lase în trecut durerile/ şi să înflorească/ netulburat/ în izbăvirea timpului.// Dar eu, tocmai eu/ ţi-am umillit clipa/ şi te-am ignorat/ fără glas,/ sfâşiindu-ţi sinele/ necules din uitare.// Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor!”

Incertitudinea este cea mai omenească stare pe care-o întâlnim în graba noastră, de multe ori chiar ne confundăm cu ea… „Clipele trec,/ iar eu nici nu le mai văd,/ sunt doar un decor,/ ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge în sens invers./ Drumul meu e/ împotriva timpului/ care se chinuie de ani buni/ să mă ia cu el/ până departe,/  la porţile izvoarelor/ ce seacă în răstimpuri,/ când dragostea e doar/ în adâncul inimii mele.// S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri).

Cu încredere însă, îndoiala trebuie lăsată deoparte, în amarul ei. Sunt lucruri care merită, cum ziceam, mergerea/trecerera mai departe!… Iar poezia este modalitatea existenţială prin care se poate!!

 

 

Daniel Marian, decembrie 2015

Lumină răsturnată

DSC03737

Foto: Maria Toma-Damșa și Ileana-Lucia Floran, Deva, 18 septembrie 2015

 

12010535_947332258663291_1489823212811385796_o

Lumină răsturnată, cel mai recent volum de poezii al Ilenei-Lucia Floran, vibrant prefațat de către poeta Adriana Tomoni, a apărut tot la editura poetei, în 2015 și are un titlu incitant și paradoxal.

„Lumină răsturnată” se vrea un simbol reușit, investigând – cu maturitate și dramatism – existența, această efemeră, dar mereu surprinzătoare existență generatoare de cele mai neașteptate și șocante ipostaze.

Concepute subiectiv, poemele dezvăluie un „eu liric” complex, pendulând între realitate și iluzie, între eternitate și efemer, între osândă și libertate, între întuneric și lumină, dar o „lumină răsturnată”.

Prima poezie dă și titlul volumului și o autodefinește metaforic pe poetă: „Trăiesc într-o zi de ieri/ și respir printr-o lacrimă/ neatinsă de vremelnicie”. Chiar dacă viața ei „și-a pierdut […] culorile/ și s-a transformat/ într-o ciudată iluzie, optimismul se revarsă, în final – simulând perspectiva – pentru că „osânda”, chiar dacă i „s-a lipit de pleoape”, nu i „le-a putut închide”, obligând-o, doar, să trăiască, desigur temporar, „în alb-negru”, într-o „lumină răsturnată” spre gri, pe o cale de mijloc.

Eul liric se refugiază în „păpădiile răsărite din gânduri”, în „utopia albastră a noilor zile” și, deși din „floare/ încărcată de lumina soarelui” devine „o umbră” efemeră, nu se prăbușește, își ia „viața înapoi” (Dincolo de lumea mea). Conștientizând eternitatea naturii și efemeritatea omului care pendulează între aceste două stări, chiar dacă e conștient de trecerea ireversibilă a timpului odată cu „numărătoarea inversă” (Un exercițiu simplu), pendulează „între acolo și aici” (Echilibru în oglindă), între trecut și viitor (Perfecțiune).

Urmează o suită de incertitudini privind „adevărul”, „masca prieteniei”, singurătatea, dar eul liric alimentat benefic de „amintiri” și sprijinindu-se „de/ libertatea nesfârșită” nu a căzut (Poate), pentru că „urma dragostei/ din suflet” nu se poate șterge cu ușurință (Întrebare retorică), pentru că, deși „lumina se stinge,/ spectacolul începe” (Spectacolul), pentru că numai aparent „cuvintele devin mute” (Pedeapsă), ele pot exprima „obrazul unui lac de munte”, „curiozitatea umbrelor” (Tăcere), „aerul strămutat de o sferă/ căzută în vidul întunecat/ al lumii” (Până la capăt), dovedind că „există mereu un loc sacru/ ce rămâne gol” (Povară).

Cuvinte sunt, însă, miracolul „ce-alunecă pe lângă Calea Lactee”, pentru a putea „atinge timpul” (Inevitabil), face posibilă strângerea în brațe a unui „colț albastru de cer” smuls „din amintiri”.

Singurătatea, încă necicatrizată, nu cedează tentației de a răspunde drumurilor care strigă: „rămân în covalescență,/ căutând viitorul/ prin ochii trecutului” (Tăcere).

Optimismul transpare din poemul Ploaie de stele, exprimând voința de revenire a eului liric, dorința de recunoaștere, prin repetarea verbului „aș vrea” și prin enumerație: „să fac ceva ce n-am făcut niciodată”, „să fiu cum n-am fost niciodată”, „să ajung unde n-am ajuns niciodată”, încât la strigătul „moarte”, „porțile vieții […] se deschid/ politicoase…”.

Speranța se configurează temeinic, recuperând „puterea/ rătăcită…”, „ca o victorie”, „ca o reușită” (Ceva din mine), pentru că „Zilnic încerc/ să-mi salvez visele/ din colțul meu de viață” (Colț), poeta mai acordându-și o Șansă pe care „o s-o pun undeva, deoparte,/ s-o am pentru zile negre”.

Este momentul din care decide: Nu mai privesc înapoi: „Am decis să mă îndrept/ prin vară, spre curcubeu,/ pentru a regăsi culorile/ și-a alunga negrul…”, „…am început să conviețuiesc/ cu suferința/ fără a-mi dori libertatea”. O dată cu trecerea timpului, eul liric dobândește Înțelepciune, pentru a aștepta „aripile protectoare/ ale îngerului alb/ ce mă îmbrățișează”; acesta se reconstituie între ieri și mâine,/ între ce a fost și ce va fi”, pentru că „nu e prea târziu” (Prea târziu), fiindcă urmează O nouă zi, în care „simți că/ nu mai există scăpare”, „nu-ți mai poți vinde sentimentele…”.

Ultima piesă a volumului, O jumătate de surâs, dă măsura unei perspective mai luminoase: „Sunt mai aproape/ de lumină”, „norii s-au rătăcit/ printre amintiri”, iar sufletul mi-a devenit senin…”.

Alături de metafora „luminii răsturnate” („lumina soarelui”, „lumina dimineții”, „fereastra întunecată”, „lumina firavă”, „lumina se stinge”, „curiozitatea umbrelor”, „lumina fiecărui cuvânt”, „lumină leneșă”, „ploaia de stele”, „înghițind lumină”), poeta valorifică la nivel superior motivul dorului (Mi-e dor) și motivul oglinzii în poemele Echilibru în oglindă („oglinda din colț”, „oglinda răsturnată”) și în Șoapte fără viață. („Dincolo de oglindă nu sunt eu./ Sunt doar/ cele patru puncte cardinale,/ dezorientate și nesigure”).

Lirica Ilenei-Lucia Floran încălzeșete inimile, inspiră optimism, mobilizează spiritul și oferă dorite speranțe într-o lume agresată permanent de nevroze de războaie „reci” sau calde, de disperare, într-un fatal timp al globalizării.

 

Maria Toma-Damșa
membră a USR

O scriitoare din orașul Paliei

18 septembrie 2015

12039375_947333095329874_8988993964689214227_n

Domnul director al Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva mi-a înmânat o Diplomă de excelență.

 

DSC07683

Cu: Livia Fumurescu, Mihai Constantin, pr. Silviu Lucian Bindea, pr. Mihai Enyedi, Loretta Gieri și Adriana Tomoni

 

DSC03706

Eugen Evu vorbește despre poezie.

12028851_947333175329866_2760911308735439656_o

Cu domnul Ioan Sebastian Bara și doamnele Livia Fumurescu și Maria Toma-Damșa.

11999677_947332545329929_1025715323522965189_o

11056090_947332255329958_5640374037822248298_o

aniversare

AŞTEPTÂND CHEMAREA…

Pe doamna Ileana-Lucia Floran o ştim toţi ca fiind o prezenţă activă în viaţa culturală a Orăştiei, ca scriitoare de admirabile poezii filozofice, de romane şi de proză scurtă, apreciate în ţară şi peste hotare, unde este colaboratoare la publicaţii de anvergură, ca editoare de cărţi şi reviste, ca organizatoare de concursuri de creaţii literare, dar şi ca cetăţean implicat în viaţa urbei.
De aceea, descoperindu-i acum alte valenţe, aprecierile asupra acestui volum de poezii al Domniei Sale le voi începe citând o strofă din poetul persan Omar Khayyam, în care ne regăsim cu aspiraţiile, cu neliniştile şi cu limitele fiinţei umane:

„Dincolo de pământ şi infinit
Cătam să aflu cerul unde vine.
Şi-un glas solemn atunci s-a auzit:
Şi cerul şi infernul sunt în tine!”

Citindu-i poeziile din acest volum, cunoaştem alte faţete ale personalităţii ei complexe, în care metaforicul cer al împlinirii şi al bucuriei, din volumele anterioare, e devansat de confruntările cu infernul efemerului, al fragilităţii fiinţei umane, al vulnerabilităţii vieţii şi al confruntării cu veşnicia morţii.
Un asemenea volum, cu încărcătură ideatică şi forţă poetică, nu se putea naşte decât în urma unui seism sufletesc, care i-a pulverizat liniştea şi bucuriile poetei, ceea ce Gottfried Benn afirma cu ani în urmă: „…nu există poezie mare care să nu fie expresia unică, inimitabilă, a unui cutremur sufletesc”.
Competenta prefaţă şi prezentare a volumului, semnată de Domnul Daniel Marian, dezvăluie calităţile poematice şi profunzimile ideatice ale poeziilor. Eu voi încerca să punctez succint elemente care mi-au atras atenţia şi care să trezească interesul pentru această carte.
Împinsă neaşteptat de brutal în caruselul unor situaţii şi trăiri cumplite, soţia supravieţuitoare şi-a convertit stările sufleteşti în poezie, devenită leac al supravieţuirii, stimulându-i efortul de a înţelege sensurile de nepătruns ale existenţei noastre, pendulând între zvârcolire neputincioasă şi cugetare meditativă, între nostalgia trecutului luminos şi pustiirea prezentului nebulos, între asumarea responsabilă a continuităţii şi temerile incertitudinilor care îi hărţuiesc singurătatea. Cine a parcurs acest iad al despăţirii de partenerul de viaţă înţelege nevoia poetei de a-şi oblădui rănile sufleteşti prin cuvânt, încercând să-şi găsească echilibrul necesar continuării existenţei.
Titlul volumului se descifrează pe parcurs, precum în poezia „Nu pot să risc”: „Trec tiptil/ printr-un deja vu/ şi simt cum mă urmăresc/ propriii mei ochi”. Este evidentă relaţia emoţională între EU-ul subiectiv al poetei şi REALITATEA care o provoacă. Expresia din limba franceză tălmăceşte CE A VĂZUT şi CE A TRĂIT, trecute prin filtrul simţirii şi al conştiinţei poetice, devenind o platoşă a supravieţuirii. Ileana-Lucia Floran recunoaşte că „poezia vindecă” (Ţipăt de fum), iar „ Iubirea/ din cufărul amintirilor” e vindecătoare când „Colind aduceri-aminte/, iar întâmplări simple/ devin sărbători,/ care ţâşnesc din calendarul vechi,/ cu zilele rupte/… iar demonii singurătăţii/ mă ispitesc cu o depresie…/ Singură poezia mă susţine în cuvinte” (În cuvinte). Magia cuvântului purtător de gând şi trăire însufleţeşte balsamul creaţiei şi de aceea poeta mărturiseşte că „Aparţine cuvântului”.
Convingerea scriitoarei că Moartea se împleteşte cu Viaţa în dangătul clopotelor, care „nu bat doar a sărbătoare”, ne îndeamnă să conştientizăm condiţia noastră trecătoare pe acest pământ, în care orgoliile şi egoismul steril, dorinţa de glorie şi de putere ne umbresc bucuriile, încât uităm că toţi ne vom pierde cândva în anonimatul veşniciei: „Albit de-aritmice coşmaruri,/ inventezi universuri paralele/ în care te înscăunezi/ cu focul încrederii/ sau abdici/ înainte de a deveni/ un zero absolut”(Ofrandă).
Incertitudinea destinului şi enigma sfârşitului care ne înghite sunt metaforice concluzii filozofice topite în versuri de intensă vibraţie: „ Nu ştie nimeni/ când ne vom opri/ şi ne vom aşterne sălaş/ vremelnic/ pentru vreme de iarnă./ Nici ninsorile ne le ştie nimeni./ Vin când vor… (Ninsoarea care nu mai vine).
Limita compasiunii sincere a celor din jur şi povara neînţeleasă a singurătăţii sunt surprinse cu nuanţată discreţie poetică: „Mi-e teamă/ de bezna din zâmbetul lumii/ în care mă simt aruncată/ cu de-a sila./ Durerea mea/ oricum nu are leac,/ iar pustiul/ dintre zilele escaladate/ cu atâtea eforturi,/ se păstrează intact/… Cine mi-ar plânge fremătările?” (Cine?). Şi adevărat este că, oricât ne-ar încuraja semenii, în asemenea drame rămânem singuri, cu durerile şi cu abisurile noastre sufleteşti.
Temerile şi disperările care stăpânesc sufletul poetei se circumscriu unor metafore şi personificări de mare forţă sugestivă, prin cuvinte din acelaşi câmp semantic, precum: „mal înflorit de angoase, cărare de spaime, frigul din mine, m-ascunde depărtarea” etc. Apreciem semnificaţia majusculei, care potenţează în profunzime înţelesul cuvintelor-cheie, precum: „Cuvântul, Moartea, Viaţa, Poezia” etc.
Poeta pendulează între disperare („Mi-e sălbatic de dor/ să-mi fie bine”- Sălbăticie) şi speranţă („Aştept/ să cadă primul strop de soare” – 22 septembrie), încercând să se echilibreze prin reînvierea bucuriilor simple ale copilăriei, precum împodobirea bradului de Crăciun, mirosul de pâine coaptă, mireasma îmbietoare a cozonacului şi vraja colindelor de altădată, dispărute odată cu părinţii şi bunicii.
În tensiunea unui autentic zbucium sufletesc, Ileana-Lucia Floran îşi asumă ipostaza aşteptării, convinsă că reîntregirea cuplului este posibilă doar prin chemarea celui plecat către cel rămas: „ Rămân aici/ şi-ţi aştept chemarea” ( De-acum mă numesc aşteptare)
Nesupusă canoanelor poeziei clasice, fără rimă, dar armonizându-se într-un ritm interior grav, poeziile acestui volum o promovează pe scriitoarea Ileana-Lucia Floran între poeţii care au dat literaturii române opere de mare valoare, dezvăluind cititorului taina marilor adevăruri ale vieţii şi morţii, în vibraţii lirice răscolitoare, de mare intensitate sufletească.

Livia Fumurescu

déjà vu de Ileana-Lucia Floran

Este un mare privilegiu și o imensă bucurie să vorbesc despre un Om Frumos, un purtător de lumină, un slujitor al cuvântului, o Doamnă a scrisului românesc, de care mă leagă o aleasă prietenie. Cuvintele mele, poate, or să fie prea sărace pentru a exprima tot ce gândesc eu despre Ileana-Lucia Floran, fiindcă despre ea este vorba. Născută în locuri care mustesc de cultură, într-o familie de intelectuali, crescută după principii sănătoase de viață și credință, a fost dăruita de Dumnezeu cu știința și puterea de a folosi frumos cuvântul, de a-i da valoare, de a-i pune aripi și a-l lăsa să zboare către noi, cititorii.
De o frumoasă simplitate, care nu face decât să-i dea noblețe, eruditul Om, cu un suflet ce aduce bucurie în jur, este un model, un reper, care ne împarte din preaplinul inimii ei, frumosul. Nu este numai atât, ea este ca o spirală de lumină, care ocupă un spațiu amplu al culturii, fiind și editor.
Volumul de versuri déjà vu este unul cu totul și cu totul special: este un omagiu adus soțului ei drag, care, pentru o vreme, a plecat dintre noi. Versurile parcă au fost o premoniție a ceea ce urma să se întâmple. Este o piatră de hotar între două vieți, înainte și după plecarea perechii ei dragi, un déjà vu, un pod între insulele Diomede ale sufletului ei, peste o mare de dureri și de lacrimi.
Pentru cine, poate, nu știe despre aceste insule, vi le prezint în câteva cuvinte. Sunt două insule, pe două continente diferite: America și Asia și firește, în două țări diferite: USA și Rusia. Sunt acolo unde se întâlnește vestul cu estul, la o distanță de doar patru kilometri. Între aceste insule, este linia internațională de schimbare a datei. Datorită diferenței de fus orar, deși sunt atât de aproape una de alta, este o diferență de aproximativ 24 de ore între ele. De aceea, una din insule are data de ieri și cealaltă, data de azi. Oamenii circulă între insule pe un aproape permanent pod de gheață, în zonă fiind temperaturi foarte scăzute.
Ileana își poartă durerea în tăcere, cu demnitate și decență, dar sufletul îi plânge în tulburătoare versuri. Cartea aceasta este strigatul ei mut. Mi-a mărturisit că majoritatea versurilor le-a scris anul trecut, când Paul a fost plecat în stațiune. S-a simțit singură și i-a dus dorul. N-a știut atunci că totul a fost o premoniție a ceea ce urma să se întâmple, că o despărțire temporară se va transforma într-o lungă despărțire.
Vreau să vă povestesc o legendă. Am citit-o în cartea lui Danion Vasile, ,,Cartea nunții” și este ca o ,,definiție” a unei căsnicii creștine, în armonie. Se spune că într-o țară frumoasă și foarte îndepărtată, viețuiau vulturii aurii. Acești vulturi aveau pene de aur, dar numai pe câte o aripă: masculii pe aripa dreapta, iar femelele pe aripa stângă. An de an, după ce le creșteau puii, plecau într-o ultimă călătorie, spre Muntele Liniștii, unde se întâlneau cu strămoșii lor, plecați în alte lumi. Într-un an, oprindu-se să se odihnească, oamenii i-au prins și le-au tăiat aripile cu penele de aur. Unii se târau pe pământ, alții încercau să zboare, dar finalul era același, mureau după o vreme, fără să ajungă la Muntele Liniștii. Sprijinindu-se unul pe altul, stând aproape unul de altul, doi vulturi au simțit că prind puteri și, la început, au încercat să fâlfâie din aripi și apoi au reușit să se înalțe la cer și să zboare. După ei, alți vulturi s-au înălțat la cer, perechi, perechi, zburând spre Muntele Liniștii. De jos, corpurile lor, foarte apropiate, dădeau impresia că sunt niște cruci zburătoare, ce se îndreptau spre Muntele Liniștii. Îmi place mult legenda și pot spune că Ileana și Paul au avut o căsnicie armonioasă, asemănătoare cu legenda aceasta.
Poezia Ilenei ne poartă discret, în universal sufletului ei frumos, lăsându-ne să prindem câte o geană din lumina înțelegerii, ne oferă bucatele de suflet, prinse în acest mănunchi de versuri.
Zoe Dumitrescu Bușulenga, un munte de cultură și de modestie, care la sfârșitul vieții a viețuit la mănastirea Văratec și s-a călugarit sub numele de maica Benedicta, spunea despre poezie ca ,,echivalează aproape cu o rugăciune” și ,,ține de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a ființei umane”.
Și unele dintre poemele Ilenei, parca au o notă de rugăciune. Aproape că o auzim murmurând în șoapte. Cu o pioșenie vizibilă, îi simțim lacrimile curgându-i. Aceste versuri sunt candele ce luminează un drum. Am extras câteva versuri, care exprimă sentimentele Ilenei, un fel de pregustare a poemelor ei, pe care vă recomand cu căldura să le citiți cu mintea și mai ales cu sufletul.
Sunt ,,stană de piatră” în ,,singurătate” ,,îmi topesc tristețile și merg până la capătul zorilor, doar pentru a fi parte din inima ta” (Capatul zorilor).
,,Sunt un eu chinuit., lăsat în urmă, pe un mal înflorit de angoase” (Și încă era dimineață”).
,,Nu mai am curajul de a cerși îndurare” și ,,sunt la capătul anotimpului”. ,,Stângăcie și dezastru”, ,,carare de spaime” (Un biet sfert de oră)
,,Propria viață mă șantajează”, ,,idei fără miez, ciudate și inutile”, ,,ca o pendulă cu capul în jos”. ,,Derutant, totul devine inutil” (Inutila creație).
În poezia Dincolo de vreme, vremuri…, spune: ,,Nu doar degetele-mi sunt amorțite, ci și sentimentele”.
Cu o tristețe nemărginită, afirmă în poezia Septembrie: ,,Mi-am pierdut tăcerile./ Scriu pe file de apă cuvinte grele, încărcate de singuratate”. ,,Nu-mi pot purta crucea/ O susțin doar, într-un echilibru aparent.” Totuși, speranța o face să spuna: ,,Aștept să cadă primul strop de soare”.
De-acum mă numesc așteptare, poezia de pe copertă, este sfâșietoare. Este perla cărții. Parcă își ceartă iubitul, reproșându-i că a lăsat-o în urmă ,,cu ochii scrijeliți de osânda secetei”. Își aminteste de râul pe care-l treceau împreună, simbolic vorbind, ,,căutând aripi de îngeri”, acum, nemaifiind nimic. O metaforă covârșitoare. ,,Cuvinte nespuse”, ,,stinse în ochi”, ,,într-un prezent devenit, amăgitor trecut.” Ne tulbură simțirile până la lacrimi, cu afirmația: ,,Rămân aici și-ți aștept chemarea”.
Ne vorbește cu profunzime, despre trecerea timpului, care ,,mi-a lăsat doar umbre albe pe tâmple”. Se simte ,,exilată într-o umbră”, cu ,,insomnii” și se întreabă ,,de ce-o fi plecat soarele?” ,,Frică”, ,,frig”, ,,alerg dureros”. ,,Cerul mi-alunecă printre gene la tot pasul, iar dorul mă săruta inocent.” (Depărtare)
Parcă nici cuvintele nu-s mai întregi, fără perechea ei, ,,se ascund printre jumătăți de adevăruri”. Toate sunt jumătăți. Foarte sugestiv spune că celelalte jumătăți, ,,le-aș fi căutat cu tine” (Jumătăți de cuvinte)
Ne vorbeste despre sufletul ei, care ,,nu este de vânzare”, ,,parte de lumină la veghea îngenuncherii”, ,,picătura lui de alb, îți va îmbujora și ție însuflețirea”. Și parcă îl cheamă: ,,Vino să ne-așternem umbrele sub același zâmbet ca întâia oara”. (Picatura de alb)
Dezarmată, dar totuși împăcată cu ce i-a dat Dumnezeu, prezintă urcușul spre trecerea spre veșnicie și concluzionează: ,,Până și moartea ține de viață”. (Ține de viață)
Gânduri disperate este poezia în care, folosind metafore bine alese, își prezintă zbuciumul sufletesc, gândurile, lacrimile, sufletul ,,schilodit”, dar ,,îmbogățit” de credință, ,,înțelepțit”, chiar dacă chipul acela de lut, parcă și-l pierde și încearcă să evadeze.
Toată cartea se raportează la trei lucruri: credință, iubire și speranță, ca o treime a ei, de suflet. Toate poemele se rotesc în jurul Omului Drag, stâlpul familiei, pe care după plecarea lui, inima Ilenei îl transforma într-o coloană a infinitului, ce se înalță la cer și-i redeschide calea spre vesnicie.
Tristețea revărsată, o ,,înfășoară în tăcere” și pustietate și viața ei strigă:,,Mi-ar trebui o vestă anti-disperare!” (Fără sfârșit)
Dorințele se transformă în ,,cenușă”, viața trece ca un ,,firișor de nisip fierbinte și ostenit, vestind întunecarea”, nici nu mai are puterea să se răzvrătească. (Văpăi de viață)
Amintindu-și de vremuri când curcubeele erau ale lor, trecute vremuri, se roagă să o învețe să-și desprindă privirea de noapte, ,,să te urmez în cadență firească”, exprimându-și dorința: ,,Mi-e sălbatic de dor să-mi fie bine!” (Sălbăticie)
Este foarte greu să simți ce simte un om când pierde persoana dragă. Noi afirmăm că simțim, dar nu ai cum să simți atât de profund acest sentiment. În Cântec de zâmbet, ne vorbeste despre ,,drumul” până la ,,însângerare” și apoi, cu mare neputință, își îndulceste inima cu ,,fărâmi de nectar”, luptându-se cu ,,morile de vânt”, exprimându-și mila pentru cei ce ,,nu înțeleg cum poți să râzi de amăgiri”.
Timpul a devenit ,,tern” fără perechea dragă. Timpul, parcă ,,pictat pe buze și înfipt în trup”, îți deschide cale”, dar timpul este nemuritor, ,,doar dacă și numai dacă, e îngemănat cu tine”. Cât de frumos!
Apogeul este în poezia, Ultima zi de sarbatoare. Clopotul este cel ce marchează greaua trecere, marea pierdere și spune: ,,Clopotul nu bate doar de sărbătoare”.
Timp, așteptare, iluzii, amăgiri și dorul absolut, toate prinse în versuri alese. Suntem ,,pietre fluide”, deci, o amăgire c-am fi puternici; suntem niște navetiști între trecut și viitor, ,,umbre ale cuvintelor rostite odinioară”.
Poeta se gândește la o recompunere a eului prin poezie, acum simțindu-se doar o jumătate, cealaltă jumătate pierzând-o. Chiar și în vers, poate fi doar o jumătate. Existența, devenirea, trufia eliberatoare”, până la urmă, sunt prinse în ,,lucruri inevitabile” (Nașterea)
Idei într-o continuă mișcare, ca într-un vis al ,,absurdului pământesc”, ies din ,,ascunzișul” ,,nemuririi”, le urmează spre ,,dorul absolut”. (Idei trecătoare)
Ileana încearcă să găsească putere să-și facă ordine în viață, să se reconstruiască, dar constată că este ,,victimă vie în propria moarte”. (Încrâncenarea ochilor închiși)
Cuvinte, însingurare, neuitare, parcă toate venite din ancestral, ,,din limba maternă”. Timpul devine ,,străin”, ,,tăceri”, ,,inocență”, ,,gustul lacrimilor”, ,,frustrate de lipsa curcubeului”. Până la urmă, Ileana transformă poezia parcă într-un balsam și spune: ,,Poezia vindecă”. (Țipăt de fum)
În viață poți să ,,ai încredere”, să ,,abdici” și să devii un ,,zero absolut”, din cauza iubirii, ,,din cufărul amintirilor lăsate în urmă”. Amintirile frumoase, sunt transformate în sărbătoare, iar poezia îi dă puterea să trăiască, să se reinventeze… ,,singură poezia mă susține în cuvinte”. (În cuvinte)
Poeta se simte ca ,,umbra unui melc”, ce-și duce povara simplității, temându-se de prea multă liniște, într-un labirint ,,invadat de visele unei păpuși fără suflet”. (Păpușa)
Un zbor fără putința de a coborî în ,,neprihănire”, sentimente ,,devorate”, ce te lasă ,,pustiit, neputincios” și ,,neiertator”. (Rutina)
,,Peste mine s-au prăbușit toate luminile neaprinse încă”. (Balans prematur)
Rămâne în picioare după viscolul nins, în ,,amurgul chinuit de hohote disperate”, dar ,,disperat de tristă”. (Sunt doar palidă)
În ,,Aparență”, prezintă cumva drumul în viață: pruncia, zbaterile se transformă în orizont și aparține cuvântului. Cu mare tristete, spune că durerea ei ,,nu are leac”, că se simte ,,aruncată” în lume, escaladează zilele cu efort, pustietate. ,,Ce rost ar mai avea să-mi rup oasele și să mi le transform în frunze?/ Cine mi-ar plânge freamătările? (Cine?). Rezultă inutilitatea de a se plânge.
Un amestec de deznădejde și speranță, de reînnoire, dar din păcate, trupurile rămân goale și concluzia este ,,Nu se mai poate muri.”
În poezia Un decembrie al amintirii, poeta își invocă tatăl și-l întreabă cu atâta tandrețe, dacă-și amintește de minunata ei copilărie.
În poezia Nu mai am nevoie, Ileana mărturisește că dorește să-și ,,recupereze timpul rătăcit în afara ei”. Se poate lipsi de timp, metaforic vorbind, și gândul i se îndreaptă spre credință, spre cer, să devină ,,adevăr absolut”, departe de ea, îmbrățișată fiind de ,,lumina patimașă a veșniciei”.
Are senzația că a mai trecut ,,pe aici”, ,,am mai simtit dezlegarea, m-am mai bucurat de imaterial” și parcă-și gaseste liniștea. ,,Trec tiptil printr-un déjà vu și simt cum mă urmăresc propriii mei ochi” (Nu pot sa risc)
Marele Vasile Voiculescu spunea: ,,Ajută-mă, Doamne, să nu mă fac tarabă/ Și-n orice poezie, oricât de slabă,/ Să-nchin un strop de Dumnezeu”. Tot la fel procedeaza și Ileana. Gândul o duce la faptul că noi oamenii, parcă n-am fi de aici sau poate nici nu existăm, locuim o vreme în trupuri grele, de lut, până suntem ,,rechemați acasă”. Sunt versuri profunde, o introspecție sufletească unică, cuvinte vii, vibrante, despre iubire, viață, credință, zbateri și moarte.
Îi multumim Ilenei pentru că ne face părtași la trăirile ei și-i urăm să bată clopotele a bucurie și să se înalțe curcubee de fericire în sufletul ei. Cu siguranță, privindu-ne din ceruri, și Paul spune acum același lucru.
Concluzia este ca viața-i viață și poezia, poezie. Niciodată viața nu poate fi o metaforă.

Adriana Tomoni

DESTINDEREA BUZELOR ȘI RÂSUL UȘOR. SURÂSUL TIMPULUI

De fiecare dată când avem ocazia să ținem în mână o carte bună, simțim senzația de zbor, de înălțare, de libertate, acel sublim sentiment pe care numai lectura îl poate oferi vulnerabilei ființe umane, supusă trecerii… Și spun unii că o alternativă, un antidot, o compensare ar fi petrecerea… Petrecerea în compania cărților, a prietenilor neștiuți și fideli este cea mai la îndemână, și cea mai profitabilă, din toate punctele de vedere. Un astfel de prilej ni-l oferă volumul de poezii Surâsul timpului, semnat de Ileana-Lucia Floran, apărut la editura Emma, Orăștie, 2006.

Surasul timpului

În cele 90 de pagini ale cărții, regăsim un univers suav, cu care autoarea ne-a familiarizat deja, al copilăriei fiecăruia dintre noi, al adolescenței, al maturității, al proceselor maturizării, al vârstei întrebărilor dureroase. Poezia ne trimite cu gândul, de la prima lectură, la spontaneitate, la autenticitatea trăirii, la perceperea camilpetresciană, cu o extremă luciditate, a neconcordanței între două lumi incompatibile, născute să se excludă reciproc, Realia și Utopia. „Ah, nimeni  nu mai vrea să știe/ cât am pierdut din vechea nebunie/ căci ne-am pierdut prin viață fără rost/ căutând un iluzoriu adăpost.” (Nebunie)

Diversitatea tematică ne plimbă prin mai vechi abordări, precum trecerea timpului, moartea, suferința, singurătatea, iubirea, dar și prin noi perspective, precum prelucrarea sentimentelor în laboratorul inimii, „Era atâta durere în mine,/ încât mi se părea/ că viața mea întreagă/ e doar nisip,/ spălat de valurile mării…” (Eclipsă), tabloul pastelat al unui tărâm de reverie, „Lumina-i risipită în culori:/ o pleoapă pe care ploaia o închide/ și-apar miraculos, zâmbind ușor/ zambile cu pretenții de silfide.” (Au înflorit magnolii…) Amintirea se materializează, frânturi „de dincolo de gânduri/ Păstrate în memoria ancestrală” (Amintiri) capătă un contur puternic ieșit în relief, motivul căderii bacovian regândit, cu vagi trimiteri la onirism (înclinația spre cultivarea motivelor onirice este o mai veche și foarte ușor recognoscibilă pecete a scrisului autoarei), „M-aplec peste marginea visului…/ căderea e inevitabilă!” (Cădere), reînvățarea alfabetului prin ludic, ton glumeț și sprințar, „Cu A încep toate poveștile…/ și cele lungi/ și cele scurte/ și cele triste/ și cele vesele.” (Poveste de ascultat la grădiniță), tonul șăgalnic se menține în mai toate poeziile, poate mai puțin evident în cele care se înscriu într-un registru mai sobru, mai grav, dar și acolo, manifestarea trădează un profil șugubăț și poznaș, „Stele/ rebele/ se-adună/ cunună/ și pier/ efemer.” (Fantezie),       „Și-atunci,/ felinarul,/ plângându-și/ calvarul,/ în stradă,/ cu toții să-l vadă,/ tresare:/                -e-adevărat, era soare!” (Vinovăție).

Titlurile, cu preponderență substantive (urmate sau nu de un adjectiv), oferă cheia decifrării universului schițat, de cele mai multe ori, făcând legătura între expectanțele cititorului și text. Excepțiile nu fac decât să demonstreze că noutatea poate foarte bine deriva din distonanța (atent căutată!)  interpusă la mijloc între orizontul de așteptare  (dinamitat) și ineditul ansamblului configurat, cum este, de pildă, în poezia Pledoarie, care, contrar a ceea ce anunță, nu cuvântă și nu suține aprins, ci doar schițează câteva repere de gând, de trăire, îmbiind la o amplă întoarcere a conștiinței asupra ei înseși, „Aceleași vechi idei contaminate,/ În jurul meu plutesc sinucigașe,/ Ca niște fluvii veșnic debordante,/ Ce-omoară toate visle gingașe.”

Încorsetările de ordin prozodic nu constituie o piedică în abordarea versificației, eliberată de orice prejudecată (poeta se desfășoară cu aceeași lejeritate și în spațiul strâmt impus de sonet, odă, imn, eglogă, pastel, idilă, rondel, rimă perfectă, măsură invariabilă, dar și în libertatea pe care versul alb o propune cu atâta genrozitate, „Ieri era prea devreme,/ astăzi e prea târziu,/ mâine vrea să te cheme/ din pustiu.” (În zadar), „Mângâi/ cu tălpile ude/ urmele pașilor tăi/ adânc înfipte în nisipul fierbinte;/ Mă arde/ dorul de tine…” (Dor).

Tehnica ingambamentului, uzitată des, răspunde unor necesități de ordin interior, evidențiind prin trecerea în versul următor, a unui fragment de propoziție sau de frază. Acest procedeu de versificație pune în lumină ideea poetică prin deplasare și prin evitarea pauzei, care ar impieta curgerea fluentă, firească, a discursului liric, „Mi-aș putea împărți viața/ în/ trecutul îndepărtat,/ trecutul mediu,/ trecutul apropiat/ și/ prezent.” (Curriculum vitae)

Jocul autoarei captivează și câștigă de partea frumosului și pe cel mai pretențios lector. Mărturisim fără tăgadă talentul scriitoricesc, conștiința scrisului și forța de pătrundere –dincolo-de-cuvinte, apanaj al creatorului pur sânge, de rasă, pentru care responsabilitatea scrisului devine apostolat. De aici derivă impresia pe care ne-o lasă cartea, în ansamblul ei, la fnalul lecturilor (multiple, critice, conștiente), aceea de viu și autentic dialog cu cititorii, mereu avuți în vedere și niciodată uitați, legătura sacră autor-preaputernicul cititor, căruia i se acordă considerația cuvenită. Poezia devine confesiune, lectura-împărtășire (-anie sfântă din sfântul potir al artei pusă în slujba frumosului). Este ceea ce distinge prezentul volum de o carte obișnuită, pe care, o dată închisă, o lași uitată într-un ungher al ființei.

Cu modestia ce caracterizează sufletele nobile, autoarea înmănunchează în acest volum unele din poeziile premiate la Festivalul Internațional Lucian Blaga, ediția a XXVI-a, la Sebeș, în mai 2006 și la Concursul de creație literară Genucla, organizat de Fundația Dacia Revival International Society, prin filiala Getia Minor din Tulcea, cu ocazia anului cultural Decebal-2006. Aceste cuvinte ce țin loc de concluzie se vreau a fi un îndemn spre înțeleaptă lectură dragilor cititori!

prof.dr.Mihaela Rotaru