Un secol de poezie în orașul Paliei (antologie, 1911 – 2011)

Antologia are 350 de pagini A4 și cuprinde 55 de poeți din zona Orăștiei.

Coordonatorul lucrării: Ileana-Lucia Floran

Prefața: Maria Toma-Damșa

Coperta: Mircea Zdrenghea

Redau mai jos prefața:

„Dacă artele – în general – dau adevărata măsură a spiritualității unui popor, poezia, vorbește, în cel mai înalt grad, despre frumusețea și evoluția limbii, despre talent, puterile sufletului, adâncimea concepției de viață, despre calitatea viziunii asupra lumii. Poezia populară este izvor imaculat și model unic și neegalat pentru poezia cultă, prin siguranța expresiei metaforice, prin vigoarea și concentrarea acesteia în esențe, prin aparenta simplitate. Lirica românească parcurge drumul de la poezia populară și Dosoftei la Eminescu, Blaga, Barbu, Arghezi, până la cei mai tineri poeți de azi, fiind expresia unei sensibilități particulare și unice. O antologie lirică dezvăluie nu numai drumurile evoluției individuale, nu numai capacitatea de sincronizare cu restul lumii, dar și particularizarea și asimilarea influențelor, a curentelor și stilurilor din cultura universală. Este lăudabilă inițiativa poetei Ileana-Lucia Floran de a concepe antologia Un secol de poezie în orașul Paliei. Antologia închide într-un corolar, în ordine alfabetică, destine poetice foarte variate, unele cultivând „dulcele stil clasic”, altele cochetând cu versul modern, dar toate pendulând între mit, istorie și contemporaneitate, cu toate păcatele acesteia. Se află printre cei antologați și nume mari ale culturii noastre, precum Sebastian Bornemisa, Dominic Stanca, Ion Dodu Bălan, Ioan Moța, care – dincolo de ipostaza de poeți – au lăsat necesara „dâră de lumină” pe frontispiciul spiritualității românești. Ion Dodu Bălan – profesor universitar, critic și istoric literar, publicist – s-a implicat plenar în viața cetății și în afara țării ca lector de Limba, literatura și civilizația românească la Universitatea din Toulouse – Franța. Domnia sa își manifestă latura sensibilă a spiritului și pe tărâmul poeziei. În Ars poetica își conturează crezul artistic: poezia se scrie „cu sângele și lacrima” poetului „bolnav de doruri”, cântând „imensa durere a lumii deznădăjduite”, „visurile omenirii”, recunoscându-și „strămoșii în doine și balade”, pentru a fi (poezia n.n.) „modernă și umană”. Visul fetelor din câmp adună în inimi „durutul cântec al dorului”, „nostalgia călătoare”, „gesturi sobre/ de străvechi ritualuri”, „osia vremii”, „aripa visului-vis”, iar „Pe firele de in/ mâinile lor cântă ca pe o harpă…” Arbori pentru veșnicii este un imn închinat pâinii, apoi, libertății, României din diverse perspective: „pasăre a cerului”, „nume țesute din flori la război”, „Poporul român”, „fagurii limbii române”, „aripile de aur ale cuvintelor daco-latine”, „silabele limbii române”, pentru a concluziona: „noi ne-am apărat și înaripat cuvintele/ Să ne-mplinim visele, speranțele…” Impresionantă este poezia Ritual, dedicată cui? dacă nu mamei. Mamei care, în timp ce Dumnezeu „aprindea stelele”, „aprindea și ea lampa cu gaz”… „tacticos,/ cu o pozdare de cânepă uscată”. „Aprindea feștila/ Și-i cerea lui Dumnezeu milă…, lumină din lumină/ și sănătate pentru o vecină beteagă”, „regla intensitatea luminii… după necesități”, spunând copiilor că „pânza vieții se țese/ cu toate ițele”. Mama își lumina „viața-i tot mai întunecoasă/ și amară/ seară de seară”. În paralel, noi „ardem gazul în fiecare zi/ în lampa Timpului…/ dând zălog nimicului…” Câteva poezii sunt dominate de o cumplită melancolie (Tristețea lui Ulise, Ce triști sunt prunii sub zăpadă, Biet Ion Fărădețară), culminând cu Făt-Frumos în aer (Aurel Vlaicu). „Durerii noastre milenare/ El i-a făcut aripi și roți”, „a început să zboare,/ Visând acea Unire mare”. „Căderea-i”, însă, „ne-a fost o înălțare,/ Cea mai sublimă dintre toate,/ Ridicându-ne în zări, peste moarte”. Dominic Stanca dedică Itinerar dacic (Îndemn, Apa Grădiștei, Regele dac, Sarmisegetusa) Soranei, soția lui. Spicuim expresii poetice caracterizante pentru tema abordată: „păduri nevoite la poarta pământului”, „raiul de piatră”, „regele dac trădat și învins”, „nescrise… pietre” privite „cu ochii cuvintelor”, „inimă mai aspră de munte”, „pământul avar se ascunde”. Hunedoarei îi dedică mai multe poezii, detașându-se Castelul care străjuiește orașul „însingurat”, „pe strânca lui arsă”, „neguratice scuturi/ apărându-i memoria”, cu „ochii lui covârșiți de fantasme”, „blazoanele porții”. Strada care urcă la cer (1975-1976) este o carte lirică dedicată rudelor „și tuturor celor din Strada Dealului”. Poetul îi venerează, pentru că „sensul de fiece zi/ își pierde rigida însemnătate” și „vorbim despre oameni ca […] despre cărți”. „Strada […] urcă, urcă și întâmpină cerul”, precum „niște case”, „niște pietre”. În viziunea poetului, strada e „un pod de cristal”. În „ora amurgului”, răcoroasă și calmă”, „strada, spăsită, coboară domol”, deschizându-se, apoi, „o fereastră […] spre cer/ să cânte «Avant de mourir» o vioară”… În „tot mai mult leneșă seară”, „plouă cu fluturi”, iar strada, „soră cu cerul” este admirată de „un ochi azuriu”, sporindu-i misterul, fiindcă „e cea mai frumoasă stradă din lume”. Cântec din frunză este scrisă în stil popular, poetul valorificând inversiunea („lasă-mi-te”), interogații, antiteze, metafore. Pastelurile despre toamnă transmit un mesaj de profundă tristețe chiar și la nivelul structurilor poetice: „frunzele betege”, „vântul […] supărat de moarte”, „amare scâncete”, „fețe palide”, „umbre vechi”, „veșted fum”. Sebastian Bornemisa a scris „versuri plăpânde” încă de la 18 ani, versuri în care și-a pus „tot visul tinereții”, după propria-i afirmație. El s-a implicat plenar în acțiunea Unirii, în aceea de schimbare în bine a vieții zbuciumate a ardelenilor, fiind în două legislaturi deputat în parlament, ministru subsecretar de stat în Guvernul Goga-Cuza, primar al Clujului, președinte al Sindicatului Presei Românești din Ardeal și Banat. În domeniul poeziei s-a impus atât în ipostaze de culegător de folclor (Cele mai frumoase poezii populare), cât și în aceea de poet autentic. Pastelul Amurg de toamnă, folosind un ton elegiac, asociază căderea frunzei „troienind parcul”, cu meditația gravă asupra efemerității omului pe pământ și a iubirii. Cântec cu surdină se vrea un blestem asupra iluziilor iubirii, sfărâmând „pe-o clipă de durere/ Altarul sfânt al dragostei curate”: a „blăstămat amarnic”, a „blăstămat cu ură”, „minuta” când a cunoscut-o pe „făptura […] cuceritoare, sfântă”, pentru ca, apoi, după ce a plâns în „trista […] chilie”, să realizeze că o iubește și îi este mai dragă. Firul nostalgiei unește și alte producții lirice, precum Copila mea, să fugi de mine, Durere, Scrisoare, Reverie, convertit în metafore și simboluri: „nenorocu-n lume”, „ecou trudit de luptă”, „moare frunza […], doinind a jale”, „negre gânduri”, „duioșie”, „să geamă vântul/ Cântarea dragostei din urmă”, „jalea […] amară”, „nopțile pustii și triste”, „inima […] pustie”, „furat de gânduri”, „străzile pustii”. Ioan Moța, preotul cu vocație, jurnalistul împătimit, patriotul, analistul și traducătorul Protocoalelor înțelepților Sionului, „stâlp neclintit al neamului său” a cochetat și cu muzele, versificând povești precum Croitorul și cei trei feciori, Doi copii, Dina mărgărelelor. Dintre poeții orăștieni se remarcă Romulus Lal, Florin Drăghiciu, Ileana-Lucia Floran, Nicolae Cătăniciu, Valeriu Todea, George Văidean, Petru Romoșan, Cornel Simoi și mai tinerii Rodica Șinca, Nicoleta Vonica, Gabriel Bota, Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea. Între anii 1970-1980, unele poezii erau puse pe note de profesorul Ioan Popa, realizându-se un armonios sincronism. Astfel, a compus melodii pentru poeziile lui Valeriu Bora (Imnul municipiului Orăștie, Pacea lumii, Noi, corul de la Orăștie), ale lui Ion Valeriu Todea (Mândra mea din Orăștie) și ale lui Banu Rădulescu (Visarea noastră). Sensibilitatea celor trei poeți se convertește în versuri de o largă respirație lirică, precum Spre munți, Eu am păzit pământul de Valeriu Bora sau Adiere, Leagănul românilor, Amintiri și Epitaf de Ion Valeriu Todea. Poezie religioasă scrie Adriana Tomoni (Închinare, Domnul), concepută în formă adresată: „versul meu doar Ție Ți-l închin”, „Doamne”, „Tu”, „primește-ne”. Romulus Lal se remarcă prin Vânătoare în deșert – poezie care dă și titlul volumului – valorificând motivul „Fata Morgana”. Sub pragul ușii – o cheie și-o scrisoare – dedicată mamei – folosește evocarea: „Te-am așteptat…”, „ne rugam”, „am fi-așteptat […] colindători”, poetul valorificând vocea de altădată a mamei („aș fi dorit”, „te las”, „ți-am primenit și așternut și patul”), fapt ce amplifică emoția. Alte poezii meditează grav pe tema existenței (Mă-mpresoară liniștea, Zodie) sau valorifică motive literare precum drumul (Călătorul) sau zborul (Zbor spre stele). Ileana-Lucia Floran vibrează discret pe o varietate de teme și motive lirice, precum puterea vindicativă a credinței și a naturii, trecerea ireversibilă a timpului, iubire, iluzii, seisme istorice, pendulând între versificația clasică și cea modernă. Spicuim, din poeziile antologate, câteva structuri reușite, menite să-l emoționeze pe cititor și să-l incite la meditație: „ascuns ungher de toamnă”, „pală de zefir”, „fulg de viață”, „bruma unui nor”, „pete străine […] trândăvesc pe-eliptice orbite”, „umărul clopotului vechi”, „lemnul destinului”, „genele dorului”. Implicat în activitatea culturală a urbei, Florin Drăghiciu este și un talentat poet, care strunește cu succes cuvintele, metamorfozându-le în frumoase poezii, precum arta poetică. Poezia surâsului nerostit („lumină ascunsă a întunericului”, „ecoul unei picături încernite”, „simbol al orizontului”, „lumină-ncremenită”) sau poezii dedicate iubirii (Tulburește-mă, Cu barca noastră), toate concepute într-o formă adresată și străbătute de o undă de umor sănătos, tonic, generat de metafore și antinomii adecvate. Nicolae Cătăniciu îi elogiază pe strămoși (Dacii), îi pune în rândul eroilor pe „păcurari” (Ciobanii), deplânge soarta noastră de eterni condamnați (Țară săracă), închină o Doină pentru necazurile mamei. Poezia sa respiră un aer tonic, optimist. Cornel Simoi, considerând că „Temelia noului este o bună cunoaștere a vechiului”, un mare om de cultură, scrie poezie intelectualistă, cu caracter filosofic, precum Schimbarea zeilor, Piatra de hotar, dar cu iz religios (Psalm), deși domină sentimentul iubirii. Dintre poeții mai tineri se remarcă Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea care scrie reușite poezii bilingve, precum și Nicoleta Vonica, poeta care, vibrând puternic și original pe teme cunoscute, cultivă cu succes versul alb, fără a încerca o „încifrare” fără cheie și reușește să convingă îmbinând un lexic accesibil cu neologismul, dar fără a fi „ineccesibilă”, ceea ce este o notă bună. Antologia de față prilejuiește consumatorului de poezie o paletă largă de viziuni, într-un receptacol de teme și motive general-umane.”