Din Ordinea tăcerilor în Zbor neîntrerupt

Din incertitudinea spaţiilor care trec prin timp, se desprinde un înţeles care, spre folos, cu zbateri fierbinţi din prea chibzuire a momentului facerii şi desfacerii tuturor lucrurilor care chiar n-au încotro decât să fie însele. Deodată din experimental trecând pe unde se trece, se poate ajunge la exponenţial, chiar astfel dacă nu şi altfel…
„În inimă/ mi-a crescut/ un măr roşu,/ coborât dintr-un vis/ ce se plimba desculţ/ prin cerul de deasupra mea.// Ca-ntr-o rugăciune/ fără cuvinte/ îmi promit/ să-l dăruiesc,/ celor ce au nevoie/ de speranţă,/ ca pe-un leac,/ redescoperit cu răbdare,/ într-o ploaie/ ce schimbă toate formele de relief.// Voi mai păstra/ un timp/ seminţele/ pentru cineva,/ care va avea nevoie/ de dragoste.” (Mărul din inima mea).
Cum e să trăieşti, de la real la fantastic tangent hipnotic, mergând chiar dacă trebuie în oricare sens până şi invers, oricum lateral de întovărăşirea unui drum care ar fi fost de ajuns dar nu e… Mărul acela ştiut de păcătos a stat îndeobşte la facerea lumii precum şi la prăbuşirea ei cât de inoportună, dar şi pe atât de benefică spre evoluţie inerentă.
Iar dacă îmi place o exprimare ca o necesară, chiar binecuvântată, lacrimă pe un ochi care se vede el pe el deopotrivă cu a vedea lumea însăşi. De unde şi până unde; de când şi până când; de cum – de asta.
Odată ca niciodată doar, mi s-a mai întâmplat să aleg/ culeg dintr-o carte, o singură creaţie; de data asta e prima scrisă în carte şi dacă rămân la ea, înseamnă că vreau, pentru că există în acel fel neprefabricat, e aşa cum e, pentru că astfel trebuie să fie!
Aici e iubire, aici e începutul şi mijlocul unei fericite întâlniri omeneşti şi dincolo de asta dacă mai poate fi orice altceva. Întrepătunderile ideatice se reculeg în noua formulă care le este dată. A fi desculţ exact prin cer, e mare lucru. A fi într-atât de discret încât să nu se ştie dragostea, e mai mult decât aş fi crezut cândva. Iar dăruirea de sine merge dincolo de imaginitativ, deplin se simte ceea ce tocmai se întâmplă.
E bine câtă vreme să fie. Voi îndrăzni să-mi respect ideea de start înaintea celei grăbite în pagină… De aceea: „Printre/ sufletele frământate/ de îndoieli,/ departe,/ către ultimul rând,/ stă sufletul meu/ înfometat,/ stins de orice culoare,/ gata să capituleze/ în toate bătăliile/ pe care le poartă/ cu uşile ferecate/ şi durerile,/ ce i-au smuls şi ultima picătură/ de toamnă.// Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând,/într-o ordine desăvârşită,/ ca un pluton de execuţie/ şi-şi întind/ acuzator/ mâinile osoase/ către sufletele muribunde/ ce-şi ţin timid,/ aripile în mâini,/ sufletul meu/ înţelege taina/ arsă prin tămâie,/îşi scutură tatuajele/ nemiloasei constrângeri a torturii/ şi cântă/ un psalm de veşnică iubire/ ce înconjoară tăcerile,/ le strică fără milă ordinea/ şi le alungă/ înafara timpului,/ unde n-o să le iubească nimeni.”
Atât fac… reiniţializez două versuri: „… Dar, când tăcerile/ apar şchiopătând…”
„Zbor întrerupt” ar putea fi, tot ce ar putea fi, încununarea aripilor aduse din eventual obişnuit zbor mărunt în superbă eternitatea zborului, până în esenţa stând exact în ideea sa: „Puteam să zbor,/ Zburam în fiecare vis,/ în fiecare vers/ şi ceea ce-mi plăcea/ cel mai mult la tine/ era/ că mă însoţeai întotdeauna./ Mi-erai alături/ şi-ţi simţeam fâlfâitul aripilor/ şi zâmbetul/ ce-mi ardea obrajii/ sărutându-mi-i./ Spaţiul/ ne cuprindea în braţele sale/ spiralate/ şi ne susţinea/ în tăcerea perfectă din jur,/ ce mirosea a mere/ întinse spre cer ca ofrandă/ a simplităţii dragostei./ Ştiu că tu mai zbori încă,/ dar eu am căzut/ şi m-am înfipt în pământul reavăn/ dintr-un alt zâmbet de timp.”
Faptul că nu am spus până acum, a fost intenţionat – pentru ca voi s-o recunoaşteţi singuri pe Ileana-Lucia Floran, de astă dată în frumoasa „Jumătate de măr/ Mezzo mela”.

Daniel Marian

GÂNDURI INTERZISE de Ileana-Lucia Floran

Precum frunzele galben-ruginii ale toamnei, împrăştiate pe coperta volumului de versuri „Gânduri interzise” (Editura Emma, Cluj-Napoca, 2015), de Ileana-Lucia Floran, aşa se învăluie gândurile şi trăirile poetei în versurile încărcate de nostalgii, regrete şi suferinţe, vibrând în fiorul iubirii, care transcede spaţiul şi timpul. Autoarea, copleşită de puternice stări emotive, se confesează, limpezindu-ne vârtejuri ale subconştientului reflexiv, meditând asupra unor teme şi motive reluate şi amplificate, precum iubirea, destinul, trecerea timpului, singurătatea etc. Poate de aceea, titlul plachetei sugerează gândurile specifice acelora care trec peste puntea suspinelor în tăceri şi sfâşieri lăuntrice doar de ei ştiute.

Trăirile sufleteşti pendulează între însingurarea, percepută dureros şi fericirea trecută, adâncind drama suferinţei celui rămas, după aspirarea în Veşnicie a partenerului: „Pustiul ăsta/ care mă înghite zilnic,/ gând cu gând,/lacrimă cu lacrimă,/dor cu dor…/Şi totuşi,/…am găsit o sămânţă rămasă/ de la începuturi/ şi m-am gândit – iar-/ la tine.” („Gânduri interzise”– p.59). În căutarea echilibrului, poeta developează momente ale fericirii de altădată: „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi, torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele.”  Aspiraţia comică spre descoperirea identităţii e zădărnicită de pericolul înstrăinării fiinţei „prin ochii căreia/ timpul curge/în sens invers.” (Străina– p. 13).

Febra de altădată a iubirii protectoare („în neodihnă,/ iar clipele/ chemau alte clipe/ şi zilele alte zile/ într-un şir ce părea/ nesfârşit”) e potolită  în aparenta linişte a ninsorii, declanşând tristeţi şi temeri („Şi-am plâns/ Şi m-am temut”) , atenuate de „o iubire uitată şi regăsită” imaginar (Efemer – p.15), ca un balsam tămăduitor de tonica speranţă a reîntâlnirii în neant cu cel iubit: „Mi-e bine să sper/ c-o să te regăsesc/ la capătul depărtării,/la fel ca în trecut” (Mi-e bine – p. 29).

Neostoita dorinţă de iubire e influenţată de grăbita trecere a timpului, care estompează bucuriile fireşti, sugerate de metaforicele culori ale vieţuirii: „ Mi-e timpul prea strâmt,/ nu-mi mai ajung zilele/ şi nu le mai găsesc hotarul/…şi mi se face dor de culoare,/ de lumea cu flori şi tandreţe,/ de tine, de mine/ de chipurile noastre vii…” (Dor de culoare – p.57). Ireversibila curgere a timpului este percepută „coborând tot mai adânc/ în sufletele noastre”, fiindcă „ face şi desface/ anotimpuri/, sfinţeşte/ temeliile pure/ ale veacurilor” şi ne subjugă mereu.” (Mereu – p. 59)

Precum poetul latin Vergiliu topeşte realitatea în personificare („Fugit ireparabile tempus”- Timpul zboară fără întoarcere), Ileana-Lucia Floran concentrează ideea timpului în imaginea înşelătoare a pomilor văzuţi din goana maşinii,  alergând parcă invers: „Clipele trec,/ iar eu nici nu le văd/…ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge invers./…S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri – p.61)

Greşeli sau neglijenţe din fericita vreme a cuplului hărţuiesc sufletul, îndemnându-l să ceară iertare: „ Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor.” (Neodihnă – p. 7). Teroarea culpei declanşează un neîndurător proces de conştiinţă, în încercarea de a înţelege dimensiunea neîncrederii în triumful sorţii: „ Deşi nu cred în soartă,/ o simt uneori/ triumfând/…m-a trădat/ sau eu i-am sfâşiat/ aripile/ ignorând orice măsură?” (Măsură – p. 21). Uneori, trăirea e proiectată cosmic, precum apropiata eclipsă de lună, sugerând amplitudinea dorinţei şi emoţiile aşteptării, mocnind sub cenuşa vremii: „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani/…ne vor înfiora sufletele…” (Eclipsă de lună – p.11).

Metafore inedite sugerează explozia gândurilor („Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint…”- precum sentimentele) şi palpitaţiile haotice ale suferinţei („ceasul meu bate/aritmic…glasul mi se pierde,/ părtaş la durere”), în timp ce „Peste mine,/ cad umbrele amintirilor”(Amintiri albe– p.17).

O comparaţie diafană sugerează viabilitatea iubirii mereu încrezătoare, optimistă :„Am visat/ un zâmbet alb,/ ca o rochie de dantelă/ vie/ ce vorbeşte despre năzuinţe./O poveste de dragoste/ ce vibrează între/ pereţii unei inimi/…Viaţa e o trecătoare îngustă/ printre pustiiri./ De-o parte înaltul iubirii,/ de cealaltă hăul tristeţii.” În această parte, poezia reflexivă cu implicaţii filozofice conjugă intuiţia personală cu ideea abstractă şi cu concretul, sugerând antonimic posibilele faţete ale vieţii: înaltul şi hăul (Zâmbet – p.19).

Subconştientul şi raţionalul se împletesc, completându-se, poeta explorând o concretă, iar alteori o abstractă, paletă de itinerarii afective: „Te voi alege pentru totdeauna,/amestecându-te/ cu / apa, focul şi pământul/…îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/…deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii” (Semn – p.25). Adevărata iubire depăşeşte hotarele efemerului, fiind o componentă a vieţuirii celui rămas ca să ducă apăsătorul jug al singurătăţii: „Ochii mei/ trăiesc din clipe trecute,/ dar vii,/ ce se amestecă, se aprind,/ plâng şi râd/…Deşi ai plecat,/am rămas/… iubire în iubire,/ într-o rugă continuă”. (Clipe – p.43).

Uneori, suferinţa personală a poetei se metamorfozează într-un proces spectaculos, proiectându-se într-o armonie universală: „… curgerea pământului/ nu mi se pare zadarnică./ Schimbarea cenuşii în leac/ îmi mai dă/ o nesperată şansă” (Curgerea pământului – p.45).

În cele 33 de poezii ale acestui volum, peisajul sufletesc al scriitoarei, confruntată cu infernul efemerului, e guvernat de nelinişti şi de temeri, axate mai ales pe descumpănire în faţa singurătăţii, a realităţilor înconjurătoare, salvându-se oarecum prin forţa regeneratoare a fericirii de altădată. Suportul iubirii, în largă accepţiune, împletind speculativul şi raţionalul, se regăseşte în mai multe poezii: „Fără iubire,/ suntem doar/ chipuri palide … Iubirea/ e unicul nostru/ echilibru.” (Echilibru – p.35). De aceea, ideea că oamenii sunt „numai imagini… zvonuri… visând la Pasărea Phoenix” se regăseşte în variantele neînţelegerii şi suferinţei: „Rostim mereu/ aceeaşi litanie a timpului/ şi sângerăm, străini/ pe ţărmuri pustii, înconjurate / de vorbe goale/ pe care nu le mai înţelegem…” (Imagini – p.68). Adevărul biblic din Întâia epistolă către corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13 („… rămân aceste trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”) se regăseşte într-o formă concisă în ultima poezie a plachetei: „Deşi plâng,/ strig cu trufie: – Dragostea nu va fi/ înfrântă niciodată!” (Durere – P.71).

Poeta îşi dozează trăirile în versuri albe, care nu se supun canoanelor prozodiei clasice, având dispunere inegală, asamblându-se însă în structuri metrice inovatoare şi armonioase, slujind ideii promovate cu subtilitate şi cu recurenţă. Complementare fondului ideatic sunt ilustraţiile foarte reuşite, sugestive pentru conţinutul poeziilor, prin care talentata Ileana-Lucia Floran se opreşte asupra fiinţei umane, a întregului şi a părţilor componente (insistând asupra mâinilor, a palmelor împreunate, a degetelor, purtătoare de mesaje) sau a plantelor şi a unor contururi stilizate, în care concentrează o interesantă viziune asupra lumii înconjurătoare.

 

Livia Fumurescu

Pe urmele semnelor, pe calea înţelesului, cu neodihnă în zbaterea timpului

Fie că e vorba de orbitoare stea, de dreaptă lumină ori de magnificul dor străpungând părelnica penumbră… Ceea ce e sigur, iubirea există ca o condiţie definitorie pentru a călăuzi trecerea mai departe. Iubirea fiind nesfârşirea în sine, odată atins de ea ai armura aceea pentru a învinge împotrivirile sorţii. Drumul e întotdeauna la pasul tău atunci când mersul îţi e îndeletnicirea firească. E drumul prin zâmbete deopotrivă cu lacrimi, e ducerea memoriei spre noile ei înfăţişări multe nebănuite, neştiute dar care vor prinde viaţă în neaşteptat bun augur.

Ar fi de dorit să parcurgem aceste superbe „Amintiri albe”, pentru a ne putea da seama de esenţa şi de amplitudinea sâvârşirii şi desăvârşirii clipelor prinse-nzăuate-n lanţul vieţii… „Memoria mea/ e o fântână arteziană/ străpunsă/ de o săgeată de argint/ care-a înconjurat pământul/ de atâtea ori,/ încât a pierdut şirul./ Uneori,/ ceasul meu bate/ aritmic,/ ochii mi se zbat/ între ziduri schimbătoare,/ iar glasul mi se pierde,/ părtaş la durere./ Alteori,/ străbat veacuri/ într-o pală de vânt/ şi-mi fulgeră dragostea/ sub pleoape,/ netedă şi timidă,/ ca o primenire,/ iar gândurile îmi rămân întregi,/ fără salturi,/ fără goluri,/ fără irosiri deşarte,/ stoluri gureşe, care/ mă bat pe umăr/ cu aripile lor, muncite de zbor,/ Peste mine,/ cad umbrele amintirilor/ atât de albe, încât/ devin transparente.”

Atât de mult apropiată spectacolului uimitor al binecuvântatelor renaşteri, este însă de conceput şi de acceptat cum din când în când „Străina” îşi face loc în spiritul liber pe care îl ştim prea bine la Ileana-Lucia Floran… „Nu ştiu cum/ am ajuns închisă/ în sfera oarbă a dragostei./ Nu-mi amintesc decât/ frânturi de clipe/ şi seri/ în care vedeam prin întuneric/ cuvinte şi sunete,/ bucurii şi tristeţi,/ torturi neroade ale/ sinelui rătăcitor printre stele./ Dar steaua mea/ m-a alungat/ Şi m-am pierdut printre lacrimi/ albe şi ostenite/ atâţia ani, încât/ m-am transformat într-o străină,/ prin ochii căreia/ timpul curge/ în sens invers.”

Într-adevăr întotdeauna se găsesc „Gânduri interzise” nefiind tocmai la îndemână, dar care transpar într-un ocol până la o încercuire a neliniştii cu propria fiinţă. Desigur că liniştea nu-şi are rostul, ar fi doar pe placul ideii de inerţie. În arderea simţurilor până la sublimare se regăseşte vraja poeziei fără de care eu chiar cred că nu se poate. Poezia întâmplându-se cu mult dincolo de cuvinte, într-o tresărire a lor care ştie să învăluie subtil sufletul.

Chiar şi atunci când emoţia adusă de o „Eclipsă de lună” dă alte contururi lumii, se cheamă că tot trăire de preţ este şi încă mai mult de atât, sunt cântărite minunăţiile de la minus la plus certitudini venind din multele îndoieli… „Mai sunt trei zile/ şi dorinţele vor renaşte/ din cenuşa/ risipită/ peste privirile uluite/ ale dragostei adevărate./ Atunci, emoţiile,/ tulburi de risipa atâtor ani,/ vor creşte din sunete/ şi chiar dacă/ vor părea/ doar o toană copilărească,/ ne vor înfiora sufletele/ purifindu-ni-le.// Mai sunt trei zile/ până/ vom înţelege semnele.”

Există de-adevăratelea un semn suprem, pentru simplul fapt că trebuia să existe, acolo şi atunci când reperele îl cer ca pe un înainte-mergător: „Te voi alege pentru totdeauna,/ amestecându-te/ cu/ apa, focul şi pământul/ şi/ mi te voi incrusta/ în fiecare gând/ cu vorbe ştiute/ dintr-o simplă privire./ Îţi voi culege chipul/ din valurile zilelor şi/ nedesluşirea nopţilor/ şi-l voi aşeza/ pe semnul meu din naştere/ desenat de soară/ deasupra inimii,/ în centrul nemuritor al iubirii.” (Semn).

Un răgaz într-o amplă confruntare cu realitatea, îl regăsesc în inevitabila chiar pe deplin  dorita „Neodihnă”: „Sufletul tău începuse/ să lase în trecut durerile/ şi să înflorească/ netulburat/ în izbăvirea timpului.// Dar eu, tocmai eu/ ţi-am umillit clipa/ şi te-am ignorat/ fără glas,/ sfâşiindu-ţi sinele/ necules din uitare.// Iartă-mi rătăcirea/ şi nu mă lăsa/ în neodihna lacrimilor!”

Incertitudinea este cea mai omenească stare pe care-o întâlnim în graba noastră, de multe ori chiar ne confundăm cu ea… „Clipele trec,/ iar eu nici nu le mai văd,/ sunt doar un decor,/ ca pomii de pe marginea drumului,/ ce par/ să alerge în sens invers./ Drumul meu e/ împotriva timpului/ care se chinuie de ani buni/ să mă ia cu el/ până departe,/  la porţile izvoarelor/ ce seacă în răstimpuri,/ când dragostea e doar/ în adâncul inimii mele.// S-a mai dus o vară…/ Ziua de mâine va fi repede, ieri!” (Va fi ieri).

Cu încredere însă, îndoiala trebuie lăsată deoparte, în amarul ei. Sunt lucruri care merită, cum ziceam, mergerea/trecerera mai departe!… Iar poezia este modalitatea existenţială prin care se poate!!

 

 

Daniel Marian, decembrie 2015

Lumină răsturnată

DSC03737

Foto: Maria Toma-Damșa și Ileana-Lucia Floran, Deva, 18 septembrie 2015

 

12010535_947332258663291_1489823212811385796_o

Lumină răsturnată, cel mai recent volum de poezii al Ilenei-Lucia Floran, vibrant prefațat de către poeta Adriana Tomoni, a apărut tot la editura poetei, în 2015 și are un titlu incitant și paradoxal.

„Lumină răsturnată” se vrea un simbol reușit, investigând – cu maturitate și dramatism – existența, această efemeră, dar mereu surprinzătoare existență generatoare de cele mai neașteptate și șocante ipostaze.

Concepute subiectiv, poemele dezvăluie un „eu liric” complex, pendulând între realitate și iluzie, între eternitate și efemer, între osândă și libertate, între întuneric și lumină, dar o „lumină răsturnată”.

Prima poezie dă și titlul volumului și o autodefinește metaforic pe poetă: „Trăiesc într-o zi de ieri/ și respir printr-o lacrimă/ neatinsă de vremelnicie”. Chiar dacă viața ei „și-a pierdut […] culorile/ și s-a transformat/ într-o ciudată iluzie, optimismul se revarsă, în final – simulând perspectiva – pentru că „osânda”, chiar dacă i „s-a lipit de pleoape”, nu i „le-a putut închide”, obligând-o, doar, să trăiască, desigur temporar, „în alb-negru”, într-o „lumină răsturnată” spre gri, pe o cale de mijloc.

Eul liric se refugiază în „păpădiile răsărite din gânduri”, în „utopia albastră a noilor zile” și, deși din „floare/ încărcată de lumina soarelui” devine „o umbră” efemeră, nu se prăbușește, își ia „viața înapoi” (Dincolo de lumea mea). Conștientizând eternitatea naturii și efemeritatea omului care pendulează între aceste două stări, chiar dacă e conștient de trecerea ireversibilă a timpului odată cu „numărătoarea inversă” (Un exercițiu simplu), pendulează „între acolo și aici” (Echilibru în oglindă), între trecut și viitor (Perfecțiune).

Urmează o suită de incertitudini privind „adevărul”, „masca prieteniei”, singurătatea, dar eul liric alimentat benefic de „amintiri” și sprijinindu-se „de/ libertatea nesfârșită” nu a căzut (Poate), pentru că „urma dragostei/ din suflet” nu se poate șterge cu ușurință (Întrebare retorică), pentru că, deși „lumina se stinge,/ spectacolul începe” (Spectacolul), pentru că numai aparent „cuvintele devin mute” (Pedeapsă), ele pot exprima „obrazul unui lac de munte”, „curiozitatea umbrelor” (Tăcere), „aerul strămutat de o sferă/ căzută în vidul întunecat/ al lumii” (Până la capăt), dovedind că „există mereu un loc sacru/ ce rămâne gol” (Povară).

Cuvinte sunt, însă, miracolul „ce-alunecă pe lângă Calea Lactee”, pentru a putea „atinge timpul” (Inevitabil), face posibilă strângerea în brațe a unui „colț albastru de cer” smuls „din amintiri”.

Singurătatea, încă necicatrizată, nu cedează tentației de a răspunde drumurilor care strigă: „rămân în covalescență,/ căutând viitorul/ prin ochii trecutului” (Tăcere).

Optimismul transpare din poemul Ploaie de stele, exprimând voința de revenire a eului liric, dorința de recunoaștere, prin repetarea verbului „aș vrea” și prin enumerație: „să fac ceva ce n-am făcut niciodată”, „să fiu cum n-am fost niciodată”, „să ajung unde n-am ajuns niciodată”, încât la strigătul „moarte”, „porțile vieții […] se deschid/ politicoase…”.

Speranța se configurează temeinic, recuperând „puterea/ rătăcită…”, „ca o victorie”, „ca o reușită” (Ceva din mine), pentru că „Zilnic încerc/ să-mi salvez visele/ din colțul meu de viață” (Colț), poeta mai acordându-și o Șansă pe care „o s-o pun undeva, deoparte,/ s-o am pentru zile negre”.

Este momentul din care decide: Nu mai privesc înapoi: „Am decis să mă îndrept/ prin vară, spre curcubeu,/ pentru a regăsi culorile/ și-a alunga negrul…”, „…am început să conviețuiesc/ cu suferința/ fără a-mi dori libertatea”. O dată cu trecerea timpului, eul liric dobândește Înțelepciune, pentru a aștepta „aripile protectoare/ ale îngerului alb/ ce mă îmbrățișează”; acesta se reconstituie între ieri și mâine,/ între ce a fost și ce va fi”, pentru că „nu e prea târziu” (Prea târziu), fiindcă urmează O nouă zi, în care „simți că/ nu mai există scăpare”, „nu-ți mai poți vinde sentimentele…”.

Ultima piesă a volumului, O jumătate de surâs, dă măsura unei perspective mai luminoase: „Sunt mai aproape/ de lumină”, „norii s-au rătăcit/ printre amintiri”, iar sufletul mi-a devenit senin…”.

Alături de metafora „luminii răsturnate” („lumina soarelui”, „lumina dimineții”, „fereastra întunecată”, „lumina firavă”, „lumina se stinge”, „curiozitatea umbrelor”, „lumina fiecărui cuvânt”, „lumină leneșă”, „ploaia de stele”, „înghițind lumină”), poeta valorifică la nivel superior motivul dorului (Mi-e dor) și motivul oglinzii în poemele Echilibru în oglindă („oglinda din colț”, „oglinda răsturnată”) și în Șoapte fără viață. („Dincolo de oglindă nu sunt eu./ Sunt doar/ cele patru puncte cardinale,/ dezorientate și nesigure”).

Lirica Ilenei-Lucia Floran încălzeșete inimile, inspiră optimism, mobilizează spiritul și oferă dorite speranțe într-o lume agresată permanent de nevroze de războaie „reci” sau calde, de disperare, într-un fatal timp al globalizării.

 

Maria Toma-Damșa
membră a USR

O scriitoare din orașul Paliei

18 septembrie 2015

12039375_947333095329874_8988993964689214227_n

Domnul director al Bibliotecii Județene „Ovid Densusianu” Hunedoara – Deva mi-a înmânat o Diplomă de excelență.

 

DSC07683

Cu: Livia Fumurescu, Mihai Constantin, pr. Silviu Lucian Bindea, pr. Mihai Enyedi, Loretta Gieri și Adriana Tomoni

 

DSC03706

Eugen Evu vorbește despre poezie.

12028851_947333175329866_2760911308735439656_o

Cu domnul Ioan Sebastian Bara și doamnele Livia Fumurescu și Maria Toma-Damșa.

11999677_947332545329929_1025715323522965189_o

11056090_947332255329958_5640374037822248298_o

aniversare